Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Calatorii si vacante > Viata pe indelete

Viata pe indelete

Bogăţia din suflet

Au făcut rost de buget pentru călătorie vânzând o afacere. Au bătut înainte de plecare pe la porţile mai multor sponsori, dar în zadar. „Ne-am descurcat cu banii economisind. Am cheltuit mai puţin la drum decât o facem când suntem acasă. Copiii merg aici la grădiniţă particulară, avem două maşini şi tot timpul te duci la supermarket şi cumperi mai mult decât ai nevoie, umpli coşul cu nimicuri care costă bani. La drum făceam mâncare, iar media cheltuielilor noastre a fost de 1.000 de euro pe lună. De două ori am depăşit această sumă, pentru că am avut reparaţii la maşină sau la rulotă.“ 

Dacă sponsorii le-au închis uşile în nas, gazdele lor i-au primit de fiecare dată cu braţele deschise. „Când culegeam informaţii pentru drum, am vrut să aflu cum fac alţii care se decid să călătorească pe termen lung, care şi-au făcut din asta un stil de viaţă. La un moment dat, pe un site, cineva mulţumea organizaţiei Servas International. Am intrat să văd despre ce e vorba şi am aflat că Servas este o asociaţie umanitară înfiinţată după al Doilea Război Mondial de către un danez căzut prizonier la ruşi. După ce a fost eliberat, s-a întors acasă pe jos. În fiecare ţară prin care trecea era găzduit o zi, două de câte o familie care-i oferea adăpost şi hrană. Ajuns în Danemarca, a pus bazele organizaţiei care militează şi pentru pace, afiliată la ONU. Ne-am înscris şi noi în această organizaţie, am trimis un e-mail secretarului din fiecare ţară şi am primit înapoi lista cu gazde. La fiecare dintre ele am stat cel puţin trei zile. Una dintre familii s-a rugat atât de mult de noi să nu plecăm, încât am zăbovit acolo nu mai puţin de zece zile“, îşi aminteşte Bogdan. 

Au cunoscut oameni extraordinari, au văzut locuri care semănau cu o gură de rai. Au stat la 27 de familii şi au cunoscut 27 de poveşti de viaţă adevărate – exemple de urmat. „În Anglia, am dat de o doamnă foarte drăguţă, eram printre primii ei musafiri şi era fericită că avem şi copii. La început, avusese idei preconcepute – îi spusese fetei ei care stătea în Londra că o să vină o familie de români cu copii cu rulota, iar fiica a pus-o în gardă, să fie prevăzătoare. La sfârşit, ne-a rugat să tragem la ea de fiecare dată când vom mai pleca la drum şi ne-a promis că vine să ne viziteze în România.“ N-au mers pe autostrăzi, ci pe străzi mici, pe dealuri şi s-au abătut adesea de la traseul iniţial. „Am început să modificăm ruta în momentul când am dat de gazde. N-am mers pe obiectivele clasice: când cineva ne povestea de un traseu frumos, ne duceam acolo. Dacă treceam printr-un orăşel cu o bisericuţă veche, ne opream pentru o zi. Nu ne grăbea nimeni.“

O altă lume

Să călătoreşti cu trei copii mici, dintre care unul sugar, poate fi o adevărată provocare. Cei cinci însă au ştiut cum să cadă la pace. „Ne-am sfătuit unul cu celălalt, am mai cedat, am zis că mergem să vizităm Monte Carlo şi până în Cannes copiii se plictisiseră deja. Când am ajuns la Nisa, au văzut un parc mare şi frumos şi n-au mai vrut să plece de-acolo. Aşa că ne-am luat câte o îngheţată, ne-am aşezat pe o bancă şi ne-am relaxat. Ne adaptam în funcţie de nevoile copiilor. Când am trecut prin Ungaria, am vizitat vreme de două zile muzeele, dar în a treia zi am fost la ape termale. Pentru ei, asta a fost cea mai frumoasă amintire. La un moment dat, negociam: într-o zi făceam ce voiau ei, a doua zi mergeam într-un loc unde să ne placă şi nouă. Şi ne-am înţeles aproape de fiecare dată“, mai spune tatăl. 

Provence a fost pentru Nicoleta un vis împlinit. De-acasă a plecat în gând cu dorinţa de a vedea lavanda în floare. Pe oriunde treceau însă, lavanda se strângea. Până la urmă, a dat de un câmp întreg şi a respirat cu nesaţ mireasma îmbătătoare. Şi-a făcut poze alături de copii, printre florile liliachii care se întindeau până la linia orizontului. Lui Bogdan i-au fost pe plac oraşele istorice. „Tot în Provence era un orăşel foarte frumos, cu o fortăreaţă, se numea Les Baux-de-Provence, doar şapte oameni mai locuiau acolo. Apoi mi-a plăcut Tarifa, în Spania, unde totul decurgea aşa cum ne-am numit şi noi blogul de călătorie, «pe îndelete». Stăteai pe o plajă, lângă o dună de nisip, iar în faţă se vedea Africa. A fost de vis!“, suspină Bogdan cu nostalgie. În Austria, totul era foarte ordonat, iarba trebuia tăiată, prin lege, la cinci centimetri de sol. În Anglia, gazda i-a aşteptat un pic supărată: primise citaţie de la primărie pentru că o reclamase un vecin. Motivul? Gardul ei era viu şi prea netuns. 

„Mie mi-au plăcut ăia care aveau doi căţei şi papagali“, intervine Lilu brusc şi continuă să sară într-un picior prin încăpere. În Franţa, lângă Toulouse, o familie foarte simpatică se săturase de civilizaţia de la oraş şi se mutase la ţară. Îşi făceau casa cu materiale reciclabile. Gardul era recuperat de la un cimitir. Tot aici, Nicoleta a primit în dar o bicicletă pentru că ea era singura care nu avea una. Michelle, în vârstă de 84 de ani, gazda lor cu o căsuţă pe malul Oceanului, i-a uimit de-a dreptul. „Ne-a întâmpinat o doamnă care a sărit peste un boschet ca să ne deschidă mai repede. Mergea la înot în fiecare zi, făcea yoga la profesionişti,  urma cursuri de dans.  Am fost cu ea cu bicicleta să cumpărăm scoici şi peşte. A doua zi, o văd că scoate o altă bicicletă, cu roţi mai subţiri. Mi-a spus că are o problemă, că a exagerat cu mişcarea zilele acestea şi că se duce în oraşul alăturat la doctor ca să vadă ce se petrece, iar pentru acest drum îi trebuie o bicicletă de viteză! Peste două săptămâni, pleca în America la nişte prieteni.“ În Austria, au cunoscut un cuplu – el avea 57 de ani, iar ea 55. De patru ani îşi făceau vacanţele prin Europa cu bicicleta. Mentalităţile occidentalilor sunt diametral opuse faţă de ale esticilor. Dacă pensionarii noştri îndrăznesc să spere că vor prinde câţiva ani de pensie, pentru vestici viaţa abia începe la 60 de ani. 

 

 

Provocări la drumul mare

Nu toate experienţele au fost plăcute. La un moment dat, în Portugalia capacul portbagajului s-a desprins la o curbă, însă Bogdan a improvizat un altul – meseria de scenograf l-a ajutat şi în acest caz. Pe când erau în Germania, Nicoleta a suferit o entorsă la picior. Atunci le-a fost teamă că vor fi nevoiţi să se întoarcă acasă. „Eram cu bebe Dragon în braţe, ploua şi am alunecat pe iarbă. Am auzit un zgomot şi piciorul a cedat. Noroc că am avut asigurare, am mers la medic şi mi-au pus o atelă, iar recuperarea a fost de scurtă durată.“ Apoi, pe drumul de întoarcere acasă li s-a furat laptopul, într-un camping gol. Nu era nimeni prin preajmă, nici până azi nu ştiu cine a fost hoţul şi când a intrat în rulotă. Au pierdut doar două oraşe, pentru că aveau totul stocat pe memoria externă a calculatorului. 

Multe dintre gazdele lor şi-au exprimat dorinţa să le întoarcă vizita anul acesta. „Noi îi întrebam ce ştiu despre România, iar ei ne spuneau de obicei despre Dracula. Unii se interesau dacă am avut dificultăţi să obţinem viză, să călătorim. Le mulţumeam pentru grijă şi îi informam că suntem în Uniunea Europeană. Îşi cereau scuze că n-au ştiut. Cineva din Ţara Bascilor a vrut neapărat să ne cunoască. Tocmai venise dintr-o vacanţă de trei săptămâni în România, unde mersese 3.000 de kilometri cu maşina prin ţară. Ne-a întrebat de ce nu face guvernul nostru ceva pentru a promova ţara aceasta atât de frumoasă.“

Au văzut 15 ţări şi peste 100 de oraşe. Deşi au ţinut un jurnal de călătorie pe blog, la un moment dat au pierdut şirul, pentru că, la finalul zilei, şi cei mari, şi cei mici cădeau frânţi de oboseală. Au strâns peste 25.000 de fotografii din toate locurile. În primăvară, îşi doresc să organizeze un eveniment unde să prezinte cele mai frumoase fotografii de pe drum. Se gândesc chiar la o carte pentru copii, care să le insufle acestora plăcerea călătoriei.  

Pe drum, au rămas la fel de uniţi. Deşi la prima familie de gazde copiii au fost ceva mai timizi, s-au adaptat uluitor de repede. „Lilu şi-a făcut prieteni în toate ţările prin care am fost; nu era nevoie să vorbească, se jucau şi-atât. În Spania, au rupt-o puţin în engleză; când copiii nu ştiau un cuvânt, venea fiecare la părinţii lui şi întreba care e denumirea în engleză. Când ajungeam în camping, îi dădeam bicicleta jos din rulotă şi, timp de cinci minute, se plimba prin împrejurimi şi afla rostul lucrurilor. Ne lua de la recepţie toate pliantele interesante din zonă.“

Înapoi în România

A început să le fie dor de România la vreo 5-6 luni după plecare. Le lipsea gustul bucătăriei româneşti, devenea tot mai greu să găseşti carne sau legume neprocesate. Toate alimentele erau gata ambalate sau preparate, cu pliculeţe de sos sau de sare la pachet. În Franţa sau Spania, mai găseau câte o măcelărie, dar greu.  „În Spania, pentru binele copiilor, au scos un sortiment de pâine fără coajă ca să nu se zgârie la dinţi. Căutai pe etichetă, dar nu mai găseai făina, în rest avea de toate“, spune Bogdan pe un ton dulce-amar.  

Au parcurs 27.350 de kilometri. S-au întors din călătorie cu sentimentul că a fost unul dintre lucrurile bune pe care le-au făcut în viaţă şi că era nevoie să treacă prin această experienţă. „Ne îndreptam într-o direcţie greşită – peste tot am văzut că se consumă şi se produce mult prea mult faţă de nevoile reale. Îţi trebuie foarte puţin ca să fii fericit. Noi aveam patru farfurii, patru tacâmuri, făceam cumpărături doar cât să încapă în frigiderul cât o cutiuţă. Acum avem mai multă răbdare, ne-am schimbat criteriile în viaţă“, recunoaşte Bogdan. Nicoleta a învăţat să nu-i mai judece pe ceilalţi. „Au fost aşa de multe surprize frumoase – deşi ajungeam la o gazdă şi consta-tam că nu e curăţenie desăvârşită, la final descopeream o persoană extraordinară, care avea alte priorităţi în viaţă decât să-şi transforme casa într-un muzeu. De la toţi am învăţat câte ceva. Ne-am dat seama că vrem să-i lăsăm pe copii mai liberi, să nu alergăm după cine ştie ce şcoli bune. Am realizat că oamenii care au călătorit mult sunt mai bogaţi şi mai deschişi spiritual decât cei care au mâncat matematică pe pâine“, conchide Nicoleta.

Anul acesta, familia nu pleacă în vacanţă. Au alte planuri. Vor să se mute la munte. Se gândesc să organizeze tabere creative şi interactive pentru copii şi părinţi. „Avem o singură viaţă. Nu ne dă mâna să spunem că în viaţa asta stăm cuminţi la birou şi în cealaltă trăim cum ne-am dori. Nu vrem să ne îmbogăţim vreodată, dar vrem să le oferim copiilor timp şi amintiri, să fim alături de ei şi să facem lucruri împreună. Nu-ţi trebuie bani ca să fii fericit, ci răbdare şi înţelegere.“

În opt luni, ei au vizitat 15 ţări şi zeci de oraşe şi s-au întors acasă mai toleranţi, mai răbdători, mai înţelepţi. Şi cu amintiri care le vor ţine de cald tot restul vieţii. 

La începutul relaţiei lor, locuiau într-o garsonieră. Când au devenit părinţi, Nicoleta şi Bogdan Ionescu şi-au dat repede seama că e nevoie de spaţiu de zbenguială pentru copii. Aşa că s-au mutat la Mogoşoaia, unde au construit o casă primitoare şi încăpătoare, cu un şemineu în jurul căruia se adună toată familia în serile lungi de iarnă. Când am intrat pe poarta casei lor, m-au întâmpinat Zmeea şi Tupeu, cele două căţeluşe ale familiei, care înveselesc atmosfera atunci când stăpânii sunt acasă. Tupeu e demnă de numele pe care îl poartă – e de ajuns ca uşa de la intrarea în locuinţă să se deschidă puţin că a şi zbughit-o înăuntru. Zmeea are doar câteva luni. Şi-a căpătat numele acesta ciudat pentru că, iniţial, toată lumea a crezut că e băieţel. Dintre toţi, doar cei doi părinţi, Nicoleta şi Bogdan, au nume comune. Copiii (doi feciori şi o mândră fetiţă) poartă porecle care mai de care mai năstruşnice. Lilu, cel mai mare, are şase ani şi şi-a căpătat porecla după un personaj din filmul Al şaselea element. I-au spus astfel când familia se afla în vacanţă la schi, în Austria, iar micuţul s-a distrat atât de tare, încât aşa i-a rămas numele. Tesa, mijlocia, are patru ani. Porecla ei vine de la Tessa Prinţesa, o făptură delicată dintr-un desen animat. Iar bebe Dragon e cel mai mic. Are un an şi-un pic, păr blond ciufulit şi ochi albaştri iscoditori şi s-a născut în anul chinezesc al Dragonului. A venit pe lume cu noroc şi bucurie, aşa cum spun părinţii lui. Teodor Ilie, Ileana Anastasia şi Nicolas Alexandru sunt numele lor reale, dar cine se mai încurcă să-i strige aşa? Sunt mult prea serioase pentru nişte copilaşi atât de poznaşi! 

Pe picior de plecare

Totul a început cu un gând împărtăşit pe o reţea de socializare. „Aşa-mi vine să-mi iau lumea-n cap şi să plec undeva cu famlia“, a scris într-o zi Bogdan, capul familiei, pe Facebook. Imediat au apărut comentariile: „Perfect, venim şi noi“, „Ce idee genială!“, „Încercaţi, ce-aveţi de pierdut?“ Mulţi îşi doreau să-i însoţească şi au fost la un pas să li se alăture o a doua familie. Au făcut planuri peste planuri, dar, până la urmă, doar lor le-a fost hărăzit să plece. „Unii s-au plâns că nu pot lipsi atât timp, alţii nu reuşeau să strângă bani pentru a pleca în perioada hotărâtă. Am plănuit o călătorie care să dureze un an. Motivul care ne-a făcut să ne întoarcem după opt luni a fost dorul copiilor de bunici, de casă, de cei dragi. Până la urmă, pentru ei am plecat şi tot pentru ei ne-am întors“, îmi spune Nicoleta. 

Un an întreg a durat documentarea. Iar când a fost gata, n-au ezitat nici o clipă să urce în maşină şi s-o pornească la drum. „Aşa ne-a fost nouă dat, pentru mine a fost o linişte sufletească, o împlinire, am simţit că aşa a trebuit să fie“, e încredinţată Nicoleta.  Principalul motiv al călătoriei a fost schimbarea. Au vrut să-şi limpezească gândurile, să descopere lucruri noi despre lume, dar mai ales despre ei. „Înainte de plecare, viaţa noastră era cu suişuri şi coborâşuri. La un moment dat, la o cafea, un prieten de-al meu, psiholog de meserie, ne-a povestit că, în momentul în care intri într-un cerc vicios şi eşti nemulţumit de ceea ce faci, nu trebuie să încerci variaţiuni pe aceeaşi temă, că n-o să se schimbe nimic. Ne-am zis să mergem şi că poate pe drum ni se va arăta vreun semn. Am avut parte de o grămadă de semne, se legau unul după altul, într-un echilibru perfect. Dacă ni se strica ceva la maşină ori la rulotă, sigur se întâmpla ceva extraordinar până la sfârşitul zilei care să compenseze neajunsul“, povesteşte Bogdan.

Nicoleta a terminat Academia de Studii Economice, dar pasiunea pentru lucrul manual a făcut-o să mânuiască aţa şi acul cu multă măiestrie. Croieşte hăinuţe haioase pentru copii – multe dintre creaţiile ei au fost vândute cu succes prin ţările europene pe care le-a tranzitat familia. Bogdan e scenograf şi designer de interior, iscusinţă care i-a fost de folos când a reamenajat rulota veche, pe care au achiziţionat-o cu doar 2.000 de euro în vederea călătoriei. „Am început să bag lucruri în rulotă cu vreo săptămână înainte de plecare, în timp ce Bogdan dădea ochii peste cap. Apoi am început să scot, când am văzut că sunt prea multe, iar la un moment dat, când am ajuns la Sfântu Gheorghe, am lăsat un rând de lucruri la o mătuşă. Mi-am dat seama că poţi trăi cu un raft de haine opt luni, să nu-ţi lipsească nimic şi nici să nu te îmbraci la fel în fiecare zi. Nici măcar nu am simţit nevoia să ne cumpărăm ceva de îmbrăcat pe drum. Le-am luat doar copiilor încălţări, pentru că au crescut, iar cel mic a început să meargă“, îmi spune Nicoleta. 

 


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus