Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Calatorii si vacante > Yvette Lasson: Romania e un giuvaier nedescoperit inca

Yvette Lasson: Romania e un giuvaier nedescoperit inca

Pe terasa hotelului Dacia, s-a împrietenit cu Mihai, un băiat de aceeaşi vârstă cu ea. Au vorbit doar două ore, dar au corespondat 26 de ani. În 2011, Yvette Larsson s-a întors în România. Ţara care, după Suedia, i-a devenit a doua casă.

De ceva vreme, pe o reţea de socializare, îmi atrăsese atenţia o femeie blondă cu ochi albaştri şi zâmbet ge-neros, nedisimulat. Purta ie în mai toate fotografiile, deşi numele şi fizionomia nu aveau nimic de-a face cu pla-iurile mioritice. Curioasă, am încercat să aflu povestea ei: e de origine suedeză şi este iremediabil îndrăgostită de ţara noastră. Dar ăsta fost doar începutul.

Din Laponia în Mamaia

Ne-am dat întâlnire într-una dintre cele mai toride zile ale verii, la restaurantul La Copac, unde stabilisem şi şedinţa foto. Cu o zi înainte, în decorul cu motive româneşti al restaurantului, avusese loc prima ediţie a seminarului Bucharest Lounge, unde Yvette a strâns profesori, artişti, fotografi şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile care ar putea să o ajute în demersul ei de a schimba imaginea negativă a României în lume. 

Yvette nu-şi bătea capul cu astfel de probleme de oameni mari în vara lui 1985, când a venit pentru prima oară în România, tocmai din ţinutul lui Moş Crăciun. Ca toţi nordicii care populau până la refuz staţiunile cu ştaif de pe ţărmul Mării Negre, şi ea, împreună cu familia, era în căutarea unui loc cu soare generos şi servicii la preţuri modice. „În timpul zilei, mă lăfăiam la plajă, întinsă pe nisip. Mergeam la salon pentru manichiură şi chiar mi-am făcut părul permanent. Mi-aduc aminte că mamei i s-a părut un preţ atât de hilar, încât a vrut să-i plătească dublu coafezei“, îşi începe Yvette povestirea. Noaptea însă, străzile erau mult prea întunecate. Cameristele de la hotelul unde erau cazaţi afişau un aer rezervat şi fugeau de bunicul ei, care încercase să le recompenseze cu ţigări. Yvette nu înţelegea nici de ce stăteau românii la cozi interminabile ca să cumpere o pâine, de ce nu aveau voie să intre în magazinele unde doar străinilor li se permitea asta sau din ce motiv toată lumea se îmbrăca în nuanţe sumbre. „Până şi blocurile erau toate gri“, îşi aminteşte suedeza.

„Securitatea îmi oprea cadourile“ 

A învăţat despre valoarea democraţiei şi a libertăţii de exprimare, despre cât de preţios e dreptul la liberă mişcare în urma corespondenţei cu Mihai, un adolescent român întâlnit pe terasa hotelului Dacia din Mamaia. Încă păstrează bucata de hârtie pe care Mihai a notat adresa de corespondenţă, chiar dacă majoritatea scrisorilor s-au pierdut pe undeva prin spaţiul cibernetic. „E ceva special la scrisorile de mână“, face Yvette o pauză şi cade pe gânduri, apoi reia: „Magia scrisului de mână, caligrafia, hârtia pe care o alegi, plicul, apoi trebuie să cumperi un timbru şi să pui scrisoarea în cutia poştală. Urmează aşteptarea. Şi, la final, săritul într-un picior de bucurie că ţi s-a răspuns.“ În cei patru ani de corespondenţă sub regimul comunist, securitatea nu vedea schimbul de scrisori dintre cei doi adolescenţi în aceeaşi notă romantică. „Mi-au fost deschise absolut toate scrisorile trimise către Mihai. În timp ce ale lui ajungeau la mine în două zile, el le primea pe ale mele mult mai greu. Îmi spunea adesea că scrisorile mele întârzie mult pe drum, ca să mă prind singură de ceea ce se întâmpla.“ Nu o dată i-a trimis mici daruri lui Mihai şi nu o dată i-au fost interceptate de Securitate. Ca să nu-l amărască, a încetat să-l înştiinţeze când punea la poştă, împreună cu scrisoarea, un cadou.

 

 

Îşi aminteşte cu acuitate de iarna lui 1989. Vedea cum comunismul se prăbuşeşte în Europa estică exact ca nişte piese de puzzle şi ardea de nerăbdare să se întâmple asta şi în România. „Mă simţeam atât de frustrată şi de furioasă că în ţara prietenului meu lucrurile se mişcau atât de încet, încât m-am apucat să-i scriu, cerându-i explicaţii la întrebări retorice. Ştia ce se întâmplă în Polonia şi Germania?“ Iar dacă nu, o să-i scrie chiar ea câteva rânduri preşedintelui ţării, Ceauşescu, să-l informeze ce-l aşteaptă. Inevitabilul s-a produs. Într-o seară, Mihai s-a trezit la uşă cu Securitatea. I s-a sugerat că nu e în avantajul lui să corespondeze cu cineva care ponegreşte regimul. Când vorbeau despre Yvette, se refereau la „diavolul din Vest“. Unul de 19 ani, cu cosiţe bălaie şi ochi precum seninul cerului de vară. Din fericire, la o lună după acest incident, comunismul a căzut şi în ţara noastră.

România, o poezie

 

S-a întors aici la 26 de ani după prima ei vizită. Acum, îi pare rău că n-a făcut-o mai devreme. Pentru ea, pentru Mihai, trebuia să nu lase timpul să se scurgă. Dar timpul nu avea răbdare, iar Yvette dorea să descopere alte ţări, alţi oameni. „Nu regret prea multe lucruri din viaţa mea. Văd greşelile ca lecţii pe care trebuie să ni le asumăm. Faptul că nu m-am întors mai repede aici e un motiv de regret. Dar, probabil, totul s-a petrecut cu un scop.“ În septembrie 2011, a revăzut, alături de Mihai, hotelul unde s-au întâlnit prima oară. Terasa era de nerecunoscut pentru că acum avea o anexă. În interior însă, designul rămăsese intact. Acela a fost momentul în care şi-a dea seama că în România lucrurile se schimbaseră doar la suprafaţă în cei peste 20 de ani de democraţie. Din nou nu înţelegea ce se petrece aici: vedea maşini scumpe la tot pasul, oameni mergând la malluri cu duiumul, deşi ştia că nivelul de trai din ţara noastră este al doilea cel mai scăzut din Europa. A început să vină în România o dată la două luni şi a descoperit – dincolo de carenţele unei democraţii strâmbe şi prost aplicate – locuri şi oameni care i s-au cuibărit în suflet. „Am continuat să-mi pun tot felul de întrebări: de ce se ştiu atât de puţine despre România peste hotare? De ce imaginea ei este, în mare parte, negativă? De ce nu face nimeni ceva în privinţa asta? De ce nu înfloreşte turismul? Unde au dispărut creativitatea şi iniţiativa din această ţară? De ce nu se face auzită ţara asta?“ După care şi-a suflecat mânecile şi s-a pus pe treabă. Din 2011 până acum, s-a întors aici de treisprezece ori. A descoperit delta, munţii, marea, pădurile („Aveţi o ţară atât de verde!“), poezia („Eminescu e un poet aşa de mare! De ce nu-l promovaţi afară?“), proverbele, folclorul, mâncarea delicioasă, vinurile, arhitectura originală, sătucurile care par încremenite în timp, în urmă cu o sută de ani. „Pentru mine, România e o poezie. O piatră rară, bine ascunsă, care aşteaptă să fie descoperită. Soarele încălzeşte pământul, iar sufletul oamenilor e ca o zi de vară. România e fotogenică“, vorbeşte Yvette cu însufleţire şi mă întreb în sinea mea ce alt ambasador cu limbă mai dulce a avut ţara asta vreodată. {i tot ea concluzionează: „România a evoluat mult în ultimii ani, dar străinii nu ştiu asta. Ţara asta merită o reputaţie mai bună. Fac poze şi le arăt peste tot pe unde călătoresc prin lume. Cu toţii se minunează de discrepanţa dintre locurile de poveste din fotografii şi informaţiile lor despre români şi România.“


Lasă un răspuns

Sus