Esti aici
Femeia.ro > Vedete > Costi nu e Giani!

Costi nu e Giani!

Este cunoscut mai ales pentru rolul lui Giani din Las Fierbinți, de la Pro TV, dar și din emisiunea „Pe bune?, unde este unul dintre căpitani. Dar Costi Diță este un actor care nu se limitează la televiziune. Are proiecte de film și de teatru, are o viață dincolo de sticlă, despre care vorbește cu sinceritate.

40 de ani, iubire, 2 copii, 5 accidente de mașină

De fapt, nu sunt cinci accidente, sunt vreo opt. Cert este că la un moment dat am renunțat să număr, pentru că, dacă le numeri și strângi 20 de accidente, rămâi în casă… ai impresia că te caută cineva (râde) sau că trebuia să fi încetat din viață cu mult timp în urmă, cam asta e senzația. Slavă Domnului că nu au fost accidente grave! E doar fier și important este ca noi să fim sănătoși. Pagubele au fost minore de fiecare dată. Ultimul accident a fost mai ciudat, dar despre ăla vorbesc mai mult în stand-up. O să ajung să mă laud, o să am un fel de centură neagră la incidente de genul.

Costi dragă, cum e să împlinești 40 de ani?

Nu știu cum e să împlinești 40 de ani pentru că nu m-am gândit la asta. Sunt genul de persoană care nu-și serbează ziua, din principiu – n-am făcut asta niciodată, nu știu de ce. Culmea a fost când a venit mama acasă la mine și mi-a zis: „La mulți ani!“, iar eu abia atunci am realizat că este ziua mea. La modul ăsta sunt! Cred că vine din treaba asta, că ai mei stăteau destul de prost cu banii și nu puteau să-mi cumpere mereu un cadou de ziua mea. În subconștient s-a creat chestia asta să nu fii dezamăgit că nu-ți poți face ziua și… treci peste. Acum nu mai e cazul, mai ales că am o groază de prieteni care vor să fie lângă mine. Poate o să mă serbez anul ăsta, nu știu. Pe scurt, cum e să împlinesc 40 de ani: e la fel ca atunci când am împlinit 39, nu simt vreo diferență, nu am numărat anii niciodată. Cum am încetat să număr accidentele, așa am încetat să număr și anii.

Faci bilanțul?

Bilanțul îl fac la fiecare sfârșit de an, nu are legătură cu vârsta. Fac exact ca toată lumea, trag o line și văd ce a fost bine și ce nu. Problema mea este că vreau să fac 100 de lucruri pe zi, dar am doar 24 de ore la dispoziție. Am și doi copii minunați, iar când mă prind pe acasă, vor să facem lucruri împreună, să ne jucăm, să petrecem timp cu toții. Important este că suntem sănătoși, ăsta este cel mai bun bilanț.

Dacă te uiți în urmă, ce lucruri ți-au marcat drumul?

M-am tot gândit la treaba asta, la ce anume m-a ajutat să ajung unde sunt. Pur și simplu am avut norocul de a întâlni pe parcursul vieții oameni mișto, dispuși să dea de la ei pentru cineva în care au încredere. Un exemplu sunt profesorii de la actorie, care în momentul respectiv au avut încredere în mine și mi-au dat posibilitatea să cred și eu în mine. Am întâlnit oameni la fix, exact în momentul ăla în care aveam nevoie de un sfat, de o persoană care să mă direcționeze, să mă sprijine. Drumul e marcat de oameni foarte faini, care au apărut în viața mea fix atunci când trebuia. Și nu știu cui să-i mulțumesc, dar e clar că nu ține de mine, ci de viața mea, de Dumnezeu, de cum s-au așezat lucrurile. Viața a fost și complicată, cu bune și rele, dar eu uit foarte repede și cred că ăsta e un avantaj pe de-o parte, iar pe alta un dezavantaj. Uit și momentele urâte, dar și pe cele frumoase. ☺ Avantajul este că ești mai puțin încărcat, că îți rămân ca niște fire subțiri ale momentelor sau problemelor prin care ai trecut. Dezavantaj este în momentul în care soția îți spune că „îți amintești momentul în care…?“ și tu habar n-ai. Am norocul că mă iubește și știe cum funcționez.

De câte ori ai fost căpitan?

Sunt căpitan la „Pe Bune?!“ și este suficient. Căpitan, adică omul care generează sau trage o echipă dintr-un proiect după el, am tot fost. Am căutat să merg înainte, să ajut oamenii să fie pozitivi. Din punctul ăsta de vedere, da, am fost căpitan de multe ori, dar așa, metaforic.

Crezi că făceai față în armată?

Cred că aș fi făcut treabă bună în armată. Am prins perioada cu recrutările și chiar îmi doream foarte tare să intru în armată. Am doi unchi care au făcut carieră din asta și cred că și mie mi-ar fi plăcut mult. Am intrat la facultatea de teatru exact în perioada cu recrutarea, dar știu că am dat totuși testele și, pe undeva, în mintea mea, îmi doream să intru. Țin minte că mi-au și zis că mă potrivesc pentru o anumită ramură din armată. Îmi surâdea foarte tare ideea. Cumva e bine că nu m-am dus, pentru că, altfel, n-aș mai fi fost Giani, s-ar fi dus partea asta. Atunci când am început actoria, mi-am dat seama că acesta e drumul meu. Îmi place treaba asta și am muncit în direcția asta fără recompense o mare bucată din viața mea.

Giani te-a făcut celebru. Mai stai de vorbă cu el? Cum l-ai schimba?

A trecut atât de mult timp, că deja e o parte din mine. Uneori e ciudată treaba cu meseria asta. Câteodată nu mai poți separa lucrurile și se creează un fel de reflex. Când nu sunt Giani, mă mai trezesc cu obiceiuri de la el, dar se întâmplă și invers. M-am trezit la filmări, după o pauză mai lungă, cu Dragoș Buliga, care a venit la mine și mi-a zis: „Băi, Costi, vezi că nu e Giani, ești tu!“ Dar acum, după atâția ani, e ca un fel de sertar: îl deschizi și e gata oricând să apară. Și nu, nu l-aș schimba. Periodic adaug gesturi, reacții, replici pe care le văd în jurul meu și mi se par amuzante.

Giani te-a salvat?

Îmi vin în cap discuții de genul: „Dar nu o să-ți fie greu să scapi de imaginea asta?“ și, la un moment dat, chiar mă gândeam că au dreptate oamenii, pentru că, într-adevăr, te identifici cu personajul, dar am scăpat de „teama“ asta între timp. Îmi amintesc o perioadă din facultate când nici nu-mi trecea prin cap că voi juca într-un proiect care va avea o astfel de reacție din partea publicului, atunci părea ca un vis. Cred că m-a salvat, metaforic vorbind, pentru că Giani și, respectiv, Las Fierbinți reprezintă o împlinire. Toate drumurile oamenilor din echipă au condus către asta. Mă refer la absolut toată echipa, a fost o întâmplare frumoasă să fim cu toții disponibili. Lucrurile funcționează foarte bine, toată lumea lucrează bine împreună, de la scenarist la regie, la actori, toți. Când ajungi pe platou, te simți ca acasă, ca în familie. Așa că, da, m-a salvat în ideea în care visam în facultate să ajung în punctul ăsta, iar așteptările mele au fost depășite cu mult. Cred că scopul nostru ca actori este să oferim o pauză. E ca o piatră în mijlocul oceanului plin de probleme, dar, dacă noi reușim să facem o treabă bună, este un moment de pauză pentru cei care se uită la noi, uită de probleme și mi se pare wow să pot face eu asta. N-aș fi vrut să fiu actor o viață și să nu pot ajunge la oameni, asta ar fi fost o dramă pentru mine. Am avut mereu oameni la care m-am raportat: Toma Caragiu, Amza Pellea, Jean Constantin, Sebastian Papaiani și mulți alții. Contează munca și talentul, iar norocul vine din faptul că ne-am nimerit cu toții, de la scenariști la actori, regizori și… toată echipa. Asta ține de destin, de Dumnezeu, nu de mine. Asta n-aș fi putut face eu, cu toată munca! Deci, da, Giani m-a salvat.

Cine îți face freza asta care este parte din personaj? Cum de rezistă?

Gabi de la păr. Ideea a pornit de la mine, în prima zi de filmare. M-am dus și am zis că aș vrea să am și o șuviță blondă, iar Dragoș (n.r. Dragoș Buliga, regizorul serialului Las Fierbinți) a zis că nu-și imagina că aș vrea așa ceva, pentru că îmi va crea probleme. Iar de atunci mă consult cu Gabi să facem tot felul de lucruri. Freza rămâne, pentru că părul este decolorat. Problemele intervin atunci când am proiecte care nu țin de serial și acea șuviță mă încurcă. Trebuie să am mereu spray negru după mine, să acopăr partea decolorată, și… durează.

Abordarea cu umor a societății te scutește de gânduri negre?

Sincer, nu. Ești afectat așa cum este afectată toată lumea. De la ce se întâmplă în jur la cheltuieli, la găsirea echilibrului dintre viața profesională și cea personală. Nu te scutește de gânduri negre… ele sunt acolo în continuare, stau, se uită cu ochișorii lor mici și albi de gânduri negre în capul tău și tot ce poți să faci și ce mă ajută și pe mine este să tratez cu umor. Asta fac încă din copilărie, pentru că umorul îmi aduce starea de bine, de respiro, e momentul în care iau un pic pauză. Atunci când râzi la o glumă, în corpul tău se generează endorfine. Chiar dacă pare puțin, e suficient să te facă să mergi înainte, chiar dacă problemele sunt tot acolo. Eu sunt în punctul în care glumesc în orice context, fie că e potrivit sau nu. Și trebuie să am grijă, pentru că, lucrând în domeniul ăsta, la un moment dat poate să fie și prea mult. Sunt momente în care n-ar trebui să glumesc și în capul meu e o glumă. Într-o ceartă cu soția, de exemplu, pot să fac o glumă și să pară că nu iau discuția în serios. În general, atunci când primesc o veste proastă, fac o glumă și cumva contrabalansează… știu foarte clar că problema rămâne, dar o tratez altfel. Fac asta frecvent, inclusiv în trafic, în viața de zi cu zi, deși poate părea nepotrivit câteodată.

Dacă ai fi primar pe bune într-o localitate ca Fierbinți, ce ai face?

Cred că aș încerca să fac bine, să ajut cât se poate. Poziția asta chiar îți dă posibilitatea să faci ceva pentru localitatea respectivă (evident, limitat de buget). În meseria mea, ideea de reușită este atunci când merg pe stradă și oamenii reacționează, se bucură. Ca primar, ar trebui să poți merge prin localitate fără ca oamenii să te înjure că n-ai asfaltat drumurile de 700 de ani, dar tu ai casă cu 100 de etaje și trei mașini. Asta rămâne mereu, bucuria oamenilor și ceea ce faci pentru ei. Aș face tot ce pot ca să fie bine. Există cazuri, chiar și în România, unde primarii chiar fac ceva pentru localitatea pe care o reprezintă. Evident, există și cazuri în care spații de joacă au costat 1.000 de euro și, de fapt, vezi un leagăn cu o vacă lângă el. E clar că banii nu au mers numai acolo.

Turneele prin țară te apropie, de fapt, de realitate. Ce descoperi, cum te bucuri, ce te întristează din aceste experiențe?

Mă întristează contrastul dintre localități, ce se face pentru unele și nu se face pentru celelalte. E culmea cum noi, în 2020, nu avem străzi. Apropo de știrea unde spuneau că vor să facă un segment de drum cu marcaje muzicale… vorba oamenilor, trebuie reparate gropile și apoi să ne gândim mai departe. În același timp, adunăm încă 1.000 de povești pentru Las Fierbinți, că stăm „bine“ din punctul ăsta de vedere. Când pleci într-un turneu, treci prin atât de multe localități într-un timp atât de scurt, încât la un moment dat se creează o imagine de ansamblu, îți dai seama că peste tot e așa sau că, în sfârșit, uite că aici e bine, se poate. Ideal ar fi să ajungem în punctul în care să fie bine peste tot. Cu ocazia turneelor, descoperi bucuria pe care o aduci, primirea, reacția oamenilor… e mult. Oamenii ăștia îți dau puterea să-ți faci meseria cu drag. E greu, pentru că pleci mult de acasă, ești mereu pe drumuri. Ai vrea să stai mai mult într-un oraș, să vizitezi, dar nu ai timp. Primești energia oamenilor și pleci așa wow, ca în vis, îți dai seama cât de mișto e și vrei să mergi mai des, dar ziua are numai 24 de ore, nu ai ce să faci. De multe ori trebuie să refuzam diverse propuneri pentru că nu avem fizic cum să ajungem, nu pentru că nu ne-am dori. Deci de bucurat mă bucură reacția oamenilor, despre asta este vorba. În rest, uiți unde ai stat, cât ai făcut pe drum și ce probleme au mai fost.

Fiul tău se uită la Giani? Ce spune?

Se uită la Giani și trebuie să-i explic asta cumva. E complicat să-i spui unui copil de ce se cuplează Giani, adică tatăl lui, cu o tipă. De exemplu, Vlad m-a întrebat: „Dar ce făceai tu cu doamna?“ Ușor-ușor, încerc să le povestesc despre ce este vorba. Cea mai dificilă parte a fost să explic că ceea ce văd în serial nu e real, e o convenție, dar după ce am depășit treaba asta n-au mai fost probleme și se amuză pur și simplu. Se uită la televizor și râd de tati, ceea ce e în regulă.  Deși mi s-a întâmplat să fiu la cumpărături cu Anghel, cel mic, și să vină cineva să-mi zică „Giani, hai să facem o poză! Anghel a simțit nevoia să precizeze că „nu îl cheamă Giani, îl cheamă Costi“. După, m-a întrebat de ce-mi spun oamenii Giani și i-am explicat din nou, apoi a spus că o să-mi zică și el Giani, pentru că mi se potrivește mai bine numele. Până la urmă, ne-am înțeles că este OK să-mi zică doar tati.

Te-ai gândit la un Giani tătic, cu responsabilități?

Eu nu cred că se poate. Nu poți să pui în aceeași oală Giani și responsabilități. E ulei cu apă, n-o să se combine niciodată. E ca un concept fără sens, n-are rost. Poate doar să-i facă cineva operație pe creier. Oricum, în momentul în care ar deveni responsabil, nu ar mai fi Giani. El este unic: lumea cade, se prăbușește și el are problemele lui minore… Asta e felul lui. Dacă devine responsabil, l-ai omorât.

Ai muncit înainte de actorie. Contactul cu lumea reală ți-a folosit?

Da, am muncit pentru că ai mei nu o duceau bine cu banii. Am muncit de la o vârstă fragedă și am trecut prin foarte multe joburi. De la cărat saci în spate la vânzător de înghețată, orice puteam face pentru bănuți. Am muncit și cu ziua, pentru că eram minor și nu se putea altfel. Dar pe vremea aceea ai mei habar n-aveau, credeau că sunt afară, la joacă. Eu voiam să fac un ban pentru mine. În general, pentru un actor experiențele reale de viață sunt ca un fel de cărămizi. Vezi diferența asta și la facultatea de actorie, între un copil care a trecut prin multe și altul care a fost mai ferit de evenimentele nefericite. Întotdeauna o să aibă un plus cel care a trecut prin evenimente multiple, diferite, fie ele bune sau rele, știe cum să se raporteze. Se poate, bineînțeles, și cu imaginație.

Umorul este inepuizabil?

Da. Poate să apară în orice situație, în orice context, fie că ți-e bine sau rău. Subiectele sunt infinite.

Râzi mult, plângi mult?

De plâns mai puțin, dar sunt situații. Am fost crescut cu ideea că băieții nu ar trebui să plângă, că e dovadă de slăbiciune. O idee care este, evident, pe lângă! Nu-mi cresc copiii astfel. E bine ca, atunci când simți ceva, să te manifești. La mine nu a venit din educația de acasă, dar am fost în generația de copii din Pantelimon și, dacă plângeai, erai văzut de ceilalți ca un plângăcios. Probabil de aia acum îmi este mai greu să plâng. De râs, încerc să râd cât pot de mult și-mi place să-i fac și pe cei din jur să râdă. Funcționez mai bine dacă cei din jur au o stare bună, se bucură că sunt acolo și-mi transmit asta. Caut să râd, să glumesc tot timpul. Oricum, la mine se întâmplă inevitabil, așa funcționează creierul după atâția ani de făcut treaba asta. Mereu o să fac o glumă, un comentariu amuzant… altfel, n-am cum.

Ce vrei tu de la viața asta, Costi?

Vreau să rămână ceva în urmă și nu mă refer aici la lucruri materiale, pentru că astea se duc. Ideea și gândul că după ce tu pleci rămân oameni care sunt inspirați de ceea ce ai făcut și merge mai departe unda asta creată de tine, asta e tot ceea ce-mi doresc. Vreau să inspir cât mai mulți oameni și să-i ajut să meargă pe drumul lor cu mai mult avânt. O să fac asta până la final. Sunt în punctul în care oamenii mă cunosc și reacționează la ceea ce fac și îmi doresc să fiu o sursă de inspirație pentru generațiile viitoare, să bucur oamenii și după. Cei care m-au marcat pe mine când eram în facultate și la care eu mă raportam, există și acum, prin mine. Mi-au transmis gândurile și percepția lor, iar eu vreau să le dau mai departe pentru că este o chestie care nu se oprește, circulă la infinit. Chit că uiți sursa și la un moment dat nu o să mai fie un nume, se transmite ceea ce tu ai vrut și cred că asta e cel mai important. Cred că asta își dorește orice artist, să fie prezent și când nu mai există, prin oameni și prin ceea ce a făcut. Evident, vrei să faci ceva și pentru copiii tăi, să nu treacă prin ce-ai trecut tu, să-i ajuți cum poți.

 

Citește și:

Anca Dumitra: Sunt fata lu’ mama și a lu’ tata

Vlad Logigan: Oare lui Moș Crăciun cine îi ia face cadou?

Interviu realizat de Ivana Iancu

pentru Femeia de azi 12/2020

Foto: PR

Comments

comments

Lasă un răspuns