Emilia Popescu joacă în spectacolul „Un tramvai numit dorință” la Teatrul Metropolis, iar piesa a fost prezentată și în cadrul FNT.
Ce aduce nou, pentru tine, spectacolul „Un tramvai numit dorință”?
Personajul pe care îl interpretez, Blanche Dubois, a fost înțeles, de cele mai multe ori, ca o ființă cu un caracter slab, labil și ușor de iertat. Eu și regizorul Claudiu Goga am dezvăluit o Blanche cu mai multe fațete, manipulatoare și fragilă în același timp, conștientă de unele decizii dezastruoase, mințind deliberat și căzând pradă propriilor jocuri. Femeie frumoasă și educată, Blanche a mea are singura scuză că n-a făcut față evenimentelor nefericite din viața ei. Vulnerabilă și romantică, acceptând greu trecerea timpului peste frumusețea ei, nu se poate adapta cruzimii celor pe care îi întâlnește în drumul ei. Cu toate acestea, crima săvârșită asupra sufletului ei nu poate fi iertată.
Ce e deosebit, pentru tine, ca actor, un spectacol jucat în FNT?
Bucuria de a juca în FNT este aceea de a fi văzuți și de a vedea și munca celorlalți colegi din țară.
Ce este mai important pentru tine: notorietatea pe care ți-o oferă imaginea refectată în media sau recunoașterea oferită de publicul din sala de spectacol?
Imaginea pe care o oferă media despre mine sau oricărui artist de la noi nu este totdeauna potrivită cu valoarea lui. Este importantă notorietatea, dar fără o reală apreciere a publicului noi nu existăm.
Mai e loc de poezie în teatrul contemporan?
Nu cred în artă fără poezie. Nu cred în teatru fără emoție.
Dă-mi câteva argumente să vin la teatru chiar dacă nu am intrat niciodată într-o sală de spectacol.
Spectatorul de teatru are șansa de a trăi pe viu și de a împărtăși pe viu emoțiile, visele, experiența de viață a personajelor dintr-un spectacol. E un dans în care parteneri suntem noi, cei de pe scenă, și spectatorii. Nicio altă formă de artă nu îți oferă satisfacția asta. Merită să încerci!
Text: Ivana Iancu
Foto: PR
