Protagonist al unei povești spuse pe scenă cu alte mijloace decât cele clasice: fără cuvinte, prin dans, imagini video și muzică.
George Albert Costea este actor al Teatrului Național „Marin Sorescu“ din Craiova, dar și o prezență constantă pe scenele teatrelor din București sau din spațiile teatrului independent. A lucrat cu mari regizori, printre care Robert Wilson, Silviu Purcărete, Peter Schneider, Tim Carroll, Mircea Cornișteanu, Janusz Wisniewski, Răzvan Mazilu, Vlad Cristache sau Leta Popescu.
Spectacolul „Dorian“, conceptul regizoarei și coregrafei Oana Răsuceanu, a făcut parte din selecția oficială a Festivalului Național de Teatru și este construit în jurul unui singur actor-dansator: George Albert Costea. Jocul creat între mișcarea fizică, reală, concretă, construită sub ochii spectatorului, și imaginile surprinse în proiecțiile video va duce către descoperirea trecutului și prezentului din viața lui Dorian.
Curând, faci zece ani de carieră. Cum a fost drumul?
Mult mai bogat în teatru decât în film, asta în mod categoric. Mă bucur totuși să fi fost invitat de către domnul Stere Gulea pentru a face parte din filmul “Moromeții 2“, la care filmez câteva secvențe chiar în această perioadă. Revenind la teatru, cred că startul a fost foarte important – m-am dus la Craiova, la Teatrul Național, și am luat un concurs de angajare chiar după absolvire. Așa am putut lucra constant, ceea ce e esențial pentru un actor debutant, și să cunosc actori și regizori din generații diferite. Dar am colaborat și cu alte teatre, cu alte echipe, experimentând, încercând diverse genuri și metode, ceea ce m-a ținut în formă. Cred că sunt mai degrabă adeptul strategiei „pas cu pas“, așa că răbdarea, perseverența și umorul mi-au fost parteneri de nădejde până acum.
Există vreo diferență între a juca în Capitală sau în provincie?
De cele mai multe ori nu există, dar depinde, de la un spectacol la altul. De exemplu, vorbind despre „Dorian“, el a fost creat ca un spectacol de dans multimedia care să ajute contactul diverselor comunități din țară cu acest gen de artă, consumat de un public chiar mai puțin numeros decât cel care merge la teatru, de exemplu. Și nimic nu este mai frumos decât atunci când „un spectacol își întâlnește publicul său“, așa cum mi-a spus o bună prietenă regizoare.
Cum e pentru tine momentul aplauzelor?
Momentul aplauzelor este momentul adevărului: le-a plăcut spectatorilor? Cât de mult? Sunt niște aplauze sincere sau din cele politicoase? Pleacă oamenii din sală după prima repriză de aplauze ca să iasă repede cu mașina din parcare ori au uitat cât este ceasul? Ceva mai serios vorbind: suntem mai mulți actori care se simt destul de stingheri în acel moment.
Dacă ai alege de la Shakespeare și Ionesco la dramaturgii noi, aproape necunoscuți de public, ce preferi?
Aș alege în primul rând în funcție de personajul pe care ar trebui să îl joc, apoi, în funcție de piesă, de regizorul spectacolului, de colegii de distribuție, de locul în care s-ar monta și de restul echipei, evident. Dar acesta ar fi deja un lux mult prea mare… nu se întâmplă așa decât în vise.
Cum a început prietenia cu dansul?
Am început mai întâi cu dansul sportiv, pe care l-am practicat câțiva ani la nivel de amatori. Apoi am descoperit dansul contemporan în facultate, când am început să colaborez cu colegii de la secția de coregrafie. Am început să lucrez în examenele acestora și chiar în spectacolele lor de licență. Dansul te învață rigoarea, disciplina, iar un corp cât mai expresiv scenic nu poate fi decât un avantaj pentru un actor.
Întâlnirea cu „Dorian“ a fost o întâmplare sau era momentul unui asemenea proiect?
Depinde, dacă vrem să credem în întâmplare sau să credem în destin. „Dorian“ s-a născut la inițiativa Oanei Răsuceanu, cea care a condus acest proiect de la idee până la punerea sa în scenă. Momentan, cred că atât pentru mine, cât și pentru Oana este un experiment. M-am bucurat să lucrez într-un spectacol în care să fiu doar dansator – sper să nu fie un caz singular, dar viitorul ne va arăta cum vor sta lucrurile.
Crezi că inovațiile tehnice (lasere, holograme, 3D) au viitor în teatrul contemporan sau sunt doar o modă?
Viitorul „teatru contemporan“ cred că va integra din ce în ce mai mult aceste tehnologii media inovative. Va ține întotdeauna și de interesul creatorilor de teatru pentru ele și de mijloacele de producție disponibile, de costuri, ele fiind încă puțin accesibile.
Mai citești? Vezi spectacolele altora?
Sigur că merg la teatru în continuare. E important să fii la curent cu ce lucrează colegii de breaslă – ce teme îi preocupă, ce estetici abordează. Este adevărat că, în ultimul timp, am început să selectez spectacolele pe care doresc să le văd, dar încerc, în primul rând, să-mi văd colegii de promoție, regizori sau actori, pentru a observa pe ce drum am luat-o fiecare.
Trăim într-o epocă a imaginii. Dacă nu te vezi, nu exiști. Te preocupă aspectul, vestimentația?
Prima imagine chiar contează, dar pentru mine e important să port în primul rând haine în care să mă simt bine, să fie comode. Teatrul îmi oferă suficient ocazia de a purta cele mai ciudate, nonconformiste, pline de culoare costume, așa că în viața de zi cu zi pot trece mai neobservat. Și nu mă supăr.
Cum ai descrie traficul din București?
În pas cu vremurile pe care le trăim: puțin haotic, la limita dintre dramatic și comic, mereu imprevizibil și surprinzător.
Ce te leagă de Craiova? Dar de Liceul Lazăr?
Sunt foarte atașat de colegii mei actori de la Teatrul Național , dar și de întreg personalul de acolo, care este foarte dedicat și profesionist. Îmi plac mult perioadele de repetiție de la Craiova, unde, nefiind atât de multă agitație ca în București, ai mai mult timp să te concentrezi asupra unui singur proiect, ceea ce poate aduce un plus de calitate produsului final. Liceul Lazăr a reprezentat un foarte scurt, dar intens moment – când, deși elev la Sfântul Sava, am traversat Cișmigiul pentru a lucra cu trupa de teatru de acolo, condusă de foarte tânărul atunci actor Andi Vasluianu. Câteva din prieteniile create atunci s-au dovedit foarte trainice în timp, una dintre ele fiind cu regizoarea și coregrafa Oana Răsuceanu.
Rețelele sociale îi sunt utile actorului? Dar emisiunile TV?
M-am preocupat ca, de exemplu, contul meu de Facebook să fie mai degrabă profesional, să-l utilizez ca pe un mijloc de a-mi anunța proiectele și spectacolele. În privința aparițiilor TV, simt lipsa în media românească a mai multor emisiuni culturale; și acestea care există creează mai degrabă portrete ale artiștilor, dar lipsesc total cele care mijlocesc dialogul între ei și care, cred, ar putea fi mult mai interesante pentru spectatori.
Scena e viața sau viața e ca o scenă?
Cred că cel mai prudent este să nu privim în alb sau negru. Adevărul e relativ – se ascunde în măsura justă a lucrurilor.
Citește și:
- Paula Seling: Sunt îndrăgostită iremediabil de pian
- Alina Rotaru, despre #FNT100: Am lucrat susținut și intens
- Andrei Duban: Să râdem de prostie, de răutate, de urât!
Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.44/9.11.2017
Autor: Ivana Iancu
Sursa foto: PR (Cristi Floriganta)