Am prins-o pe marea noastră soprană Leontina Văduva când își pregătea bagajele să revină acasă, în țară, după vreo 5 luni. Nu avea să stea prea mult prin țară, o chemau și Haute Ecole din Lausanne și Conservatorul Debussy din Paris, între care își împarte zilele, predând canto la nivelul cel mai înalt. Însă va fi de față la lansarea expoziției aniversare dedicate ei (pe 29 noiembrie 2020 Leontina a împlinit 60 de ani) și deschise la Muzeul Șuțu și își va vizita mama, pe îndrăgita noastră Maria Ciobanu.
Care este cea mai mare mulțumire din viața unei soprane?
Cântul în sine este un mod de a trăi este o filosofie un proces inițiatic interior. Mulțumirea ține de felul cum ai reușit să devii o semnătură vocală pentru anumite roluri, cum ai reușit să atingi sufletul oamenilor, să-i determini să vină în sălile de spectacol nu numai pe cei avizați, ci și pe novici în a gusta opera. Am avut persoane care au mers întâmplător la operă și m-au descoperit și apoi au mers peste tot în lume după mine să mă asculte – asta este una dintre cele mai mari mulțumiri. Sau atunci când persoane cu probleme de sănătate grave își programează tratamentele în funcție de spectacolele mele. O doamnă de la Marsilia, bolnavă de cancer, care mi-a și devenit o prietenă foarte bună și programa chimioterapia în funcție de programul meu de spectacole. Pentru ea muzica și spectacolul de operă era ca un balsam și o ajuta să treacă peste senzația bolii.
Muzica este o terapie în sine. Există diverse tehnici actuale în care sunetul în sine tratează corpul; frecvența sunetului acționează direct asupra celulelor vii. Un organist din Munchen mi spunea că fiecare persoană vibrează la o anumită tonalitate. Unele partituri ne ajung astfel până la suflet.
Ca fiică a Mariei Ciobanu, nu se poate să nu fi cântat la un moment dat folclor. Cum v-ați dat seama că „aveți voce“? Ce vă plăcea să cântați? Cum ați descoperit opera și cum se face că ați ales drumul cantoului clasic?
Am cântat de mică – de la grădiniță. La mama era o mare fină și admiratoare, tanti Stelica, ea a stat 30 de ani de zile la noi – pe noi ne-a crescut în primii 10 ani de viață. Ea a observat că toată ziua lălăiesc prin casă și i-a spus mamei: De ce nu o iei cu tine la cântat? Așa se face că de pe la 10-12 ani și până pe la 20 mi-am făcut ucenicia alături de mama. Cum vocile noastre se asemănau destul de mult… am ales altceva! Am vrut să am marca mea vocală, individualitatea mea. Atracția pentru muzica clasică a apărut ascultând valuri și fredonând Dunărea Albastră. Am văzut și un film despre Strauss, epoca lui și vals, care m-a cucerit complet. Pe la 18 ani am decis să studiez muzică: să învăț solfegiu și apoi să pătrund în lumea canto-ului.
Cântecul nostru popular are o coloratură sentimentală specială. S-a transpus oare ceva din această coloratură în felul în care cântați opera?
Folclorul oricărei țări are o identitate și reflectă sufletul oamenilor. Cred că noi românii avem o diversitate foarte mare de culori, ritmuri și melodii în folclorul nostru și cântecele din partea noastră oltenească au acele melisme foarte grele, care dezvoltă vocea și care au un evantai infinit de moduri de exprimare a ceea ce simți. Tot ce-am cântat cu mama, doina, hora m-au inspirat și m-au ajutat. Vocile frumoase, bărbătești din Ardeal, vocile înalte de soprană din Oltenia care au o maleabilitate deosebită, ca o tehnică foarte specială. La 5-6 ani stăteam în culise când cânta mama cu ansamblul Ciorcârlia și o ascultam fermecată, cu sufletul la gură. Mă minunam de toate melismele pe care le scotea, era ca o privighetoare. Cu mama cânt tot timpul, de fiecare dată când se ivesc ocazii – am cântat și în emisiuni în România, acum vreo 3-4 ani. Chiar dacă m-am apucat să cânt operă, folclorul a rămas în sufletul meu și îl resimt profund, este o legătură cu pământul. Fiind într-un fel o dezrădăcinată, folclorul este ceea ce mă leagă de pământul meu.
Cum ați plecat să cântați în străinătate înainte de 1989 și ce v-a făcut să rămâneți în Franța?
La conservator am avut-o profesoară pe maestra Arta Florescu – ea a chemat-o pe mama și a întrebat-o: De ce nu o lăsați să participe la concursuri internaționale? Mama a fost uimită: Dar credeți că e pregătită? Totuși a început muzica târziu. „Trebuie să încerce“, a spus Arta. În 1985 am muncit tot anul și am câștigat premii în Franța, Spania și Olanda. În finalul concursului de la Toulouse, unul din violoniștii orchestrei, român, m-a contactat și mi-a propus să dau o audiție pentru un rol. Cumpărasem cu o zi înainte discul Ilenei Cotrubaș cu Alfredo Kraus cu Manon de Massenet. Am dat audiția și am luat chiar acest rol, Manon – urma să-l cânt efectiv la Opera din Toulouse în 1987, peste încă doi ani, așa se fac programările în operă.
Între timp am debutat pe scenă la Opera Română, un pic împinsă de la spate de Arta Florescu să abordez un rol foarte dificil chiar dacă nu de o mare întindere, Antonia din Povestirile lui Hofmann. Acesta de altfel a fost și examenul meu de diplomă. În 1987 am cântat deci Manon la Toulouse, apoi același rol la Nisa. La Nisa a venit și directorul de la Covent Garden din Londra în căutare de soprană – toate stelele au conlucrat ca să am o carieră internațională. Cum eram în perioada Ceaușescu, autoritățile nu m-au lăsat să plec imediat, așa că am cerut azil politic în Franța, unde m-am și stabilit. Am o afinitate specială cu muzica franceză, o resimt profund și francezii spun că o cânt ca o franțuzoaică. A fost o dragoste reciprocă, la prima vedere.
Care este rolul dvs preferat?
Toate rolurile pe care le-am cântat mi-au fost dragi. Însă Manon de Massenet este un rol extrem de complex, o partitură extrem de frumoasă care mi-a rămas la suflet. Însă îmi place enorm și Julieta lui Gounod, cântată la Covent Garden alături de Roberto Alagna; am iubit și am simțit cu mare profunzime acest rol. Am câștigat un premiu mare cu aria Violetei din Traviata, dar am avut mari ezitări legat de acest rol abordat de toate marile soprane – mă temeam că nu pot da personajului toată coloratura pe care mi-o doresc, așa că am abordat rolul destul de târziu. Tehnic, nu este un rol mai greu decât Manon. Regret că din considerente tehnice nu s-a mai putut ține premiera cu Don Carlos chiar la Escurial și nu am putut debuta ca Elisabetta.
Dar teatrul preferat?
E o întrebare foarte grea. Teatrul în sine e un edificiu frumos și cu istorie, dar oamenii din teatrul respectiv te fac să apreciezi de fapt un teatru. Iubesc și teatrul din Toulouse, dar cel care mi-a rămas la suflet este Covent Garden. La 28 de ani am obținut acolo și premiul Lawrence Olivier pentru interpretarea rolului Manon. Mi-a plăcut întotdeauna seriozitatea și profesionalismul tututor, de la costumieră până la directorul principal toată lumea face totul ca să reușească o producție. Chiar și publicul este deosebit aici: nu prea se fluieră. Când publicul dezaprobă interpretarea unui artist pur și simplu nu mai aplaudă – ceea ce este mult mai dureros decât orice fluierătură. Îmi place și Teatrul Colon din Buenos Aires care are peste 4000 de locuri. Și la opera din Munchen m-am simțit deosebit de bine, publicul a fost deosebit de primitor.
Dar partenerul de scenă preferat?
Am o listă. N-am cântat foarte mult cu Roberto Alagna, dar spectacolele pe care le-am cântat împreună au marcat publicul. Apoi Alfredo Kraus, cu care am cântat Romeo și Julieta la Opera din Zurich, m-a impresionat atât prin eleganța frazei cât și prin felul de a fi. Cu el am cântat prima dată Povestirile lui Hoffman la Covent Garden și-mi amintesc că am fost așa de impresionată încât atunci când ne-am întâlnit pe scenă în mijlocul spectacolului l-am strâns așa de tare în brațe că am avut senzația că-i aud oasele pârâind. M-a privit cu atâta mirare în ochii aceia albaștri ai lui! El a fost cel care m-a solicitat să cântăm împreună Romeo și Julieta la Zurich – unul dintre ultimele sale spectacole pe scenă, avea deja 70 de ani. Este un monument acest Alfredo Kraus, ca de altfel și Placido, cu care am cântat și care este și el un partener adorabil, dar și Gregory Kunde, alături de care am cântat cele au reușite versiuni de Manon, Samuel Ramey, Alexandru Agache cu care am făcut Rigoletto și discul de Rigoletto, Luis Lima, de o sensibilitate incredibilă, cu care am cântat la Metropolitan Opera și la sfârșit, deși rolul cerea să fiu moartă, nu-mi puteam reține un șuvoi de lacrimi de emoție ascultându-l cântând. Când este un schimb emoțional pe scenă, o compatibilitate deosebită, sigur că ne marchează și ne place să ne reîntâlnim și să ne amintim ce am cântat împreună.
Dar orașul preferat?
Londra, în ciuda ploii și a norilor, aici mă simt mereu liberă. Desigur iubesc Parisul în care locuiesc, dar Londra are un loc deosebit în sufletul meu.
Care este cântecul dvs preferat (indiferent de gen și timp)?
Ciorcârlia, în interpretarea mamei. Mama a preluat Ciocârlia de la Maria Lătărețu, a sublimat-o cu vocalizele ei și a făcut din ea o capodoperă. O cântă atât de perfect încât nici nu îndrăznesc măcar să mă apropii de acest cântec. Lucrul cel mai importat și mai deosebit pe care l-am învățat de la mama a fost profesionalismul, dragostea de oameni și dragostea de meserie, dedicația profundă pentru meserie. A avut o dată o operație destul de importantă și efectiv ținându-se de abdomen, ținându-și operația, a urcat pe scenă să cânte. După câteva spectacole a trebuit să preiau ștafeta și să cânt în locul dânsei. Această dăruire mi-a transmis-o și mie.
Ce cântec ați fredonat celul mic atunci când era… foarte mic?
Lui Bebe Nicholas i-am susurat tot felul de melodioare, în special una foarte drăgălașă pe care o cânta bunica mea. Fiul meu este orientat spre științe exacte. De la câteva luni până pe la 3-4 ani nici nu suporta să cânt – chiar am avut o perioadă dificilă în acest sens. Avea poate senzația că muzica i-o fură pe mama și a fost un fel de gelozie. Dar era cumplit, mi se opreau sunetele în gât de frică; imediat ce începeam să cânt, Nicholas se enerva si urla. Apoi a început să accepte, dar de muzică nu a fost atras – deși are un auz muzical excelent și o voce splendidă de bariton. La vreo 10 ani când ne plimbam prin Paris m-a întrebat: Mami, tu crezi că aș fi putut să cânt? Am zis: ia încearcă! Și a cântat cu o voce splendidă! Sunt furioasă interior că nu cântă, acum are deja 18 ani – poate că nu e timpul pierdut (râde). Are un auz excelent: când mai veneau pe la mine elevi ieșea din când în când să îmi spună care dintre ei i-a plăcut și de ce. Totuși lui Nicholas îi plac mai mult avioanele, vrea să facă aeronautică.
Ce planuri/idei/dorințe aveți pentru următorii ani?
Acum câțiva ani am descoperit o nouă pasiune: aceea de a fi dascăl de voci. E foarte greu să îndrumi voci tinere – în urma unui spectacol de operă la Strassbourg am fost invitată la școala lor de operă să dau un masterclass, iar dragile mele prietene care mă urmează de la primul meu concurs la Toulouse mi-au spus că am mare talent de profesor de canto. Acum realizez că pe mulți tineri pe care i-am avut colegi m-au solicitat să le dau sfaturi. În prezent m-am dedicat total pedagogiei vocale care mă pasionează. Îndrumarea vocior tinere este o datorie sfântă pentru noi toți cei care ne-am preumblat prin lume și am cântat la cel mai înalt nivel, am avut influențe din partea celor mai mari actori și regizori.
Am discutat cu prietenul meu Mihai Stan și despre un disc de colinde pentru România. Apoi o carte scrisă de Marius Constatinescu despre amintirile din toată cariera. Mai târziu aș vrea să organizat Concursul de Canto Leontina Văduva, ca publicul să descopere tinerii artiști. Azi descoperirea și îndrumarea vocilor tinere este un demers deosebit de important – evoluam în funcție de societate și de tot ce se întâmplă în jur; tinerii au nevoie să fie îndrumați; se învață foarte mult din experiența și exemplul celor care au cântat înainte.
Multă lume are aici impresia că opera este un gen încremenit în timp, cu un repertoriu destul de restrâns și datat istoric. Așa să fie oare? Cum evoluează opera? Mai mult ca montare, ca punere în scenă, sau și în cea ce privește muzica?
Și una si alta. De la baroc până în ziua de azi sunt lucrări care rămân ca pietre de temelie. Opera de zi evoluează în funcție de societate, tehnologia este utilizată din ce în ce mai mult și în producțiile de operă; am văzut la Lausanne o producție cu imagini 3D pe scenă adorabile și utilizate într-o manieră foarte coerentă, fără să trădeze spiritul epocii. În fond, ce este opera dacă nu o exprimare a cuvintelor? Cum spunea Dem Rădulescu, ce face omul atunci când sentimentele îl umplu până dincolo de cuvinte? Cântă!
Și muzica contemporană are mult șarm, umor și profunzime câteodată. Trebuie să încercăm să înțelegem evoluția operei. Trebuie să ne amintim că în evoluția operei nu toate spectacolele au fost apreciate de la început.
Cum vedeți viitorul teatrelor în general și teatrelor de operă în special în perioada imediat următoare, post-pandemică?
În această perioadă de restriște pentru cultură, când se vede importanța vieții, oamenii nu pot renunța la cultură, la muzică, la exprimarea sentimentelor. Sunt suporturi esențiale pentru rezistența în perioadele de crizâ. Muzica ne ajută. O mulțime de artiști caută noi posibilități de exprimare prin tehnologie: video, grafism.. Artistul, ca un vrăjitor, trebuie să găsească soluții pentru a face publicul să uite de greutățile vieții. Toate teatrele pun spectacole online, dar nu trebuie să se eternizeze. Oamenii au nevoie de schimbul de magnetism care ne petrece numai într-o sală de spectacole între artiști și public. Avem nevoie de gestul fizic ca să evoluăm noi ca oameni.
Când am studiat cu orgă electronică în loc de pian am aflat că acestor orgi le lipsește o frecvență a suetului și eu nu mă simțeam bine vocal fără pian. Vibrația corzii adevărate e fundamental diferită de un sunet sintetizat. Tehnologia e numai un ajutor, un instrument, o punte, dar nu poate să ne suplinească. Poate că sunt de modă veche, dar în aeroport nu-mi place să fiu nevoită să mă duc la un terminal electronic – perfer să schimb o vorbă cu funcționarul de la îmbarcare. Am nevoie de oameni, să-i simt și să fiu printre oameni. Am stat izolați atâtea luni și de aceea devenim irascibili și în lume crește nivelul de violență. Îmi doresc să ne putem bucura unii de ceilalți cât de curănd, de un spectacol de operă, de un concert în sală.
Ce v-ați cânta pe o insulă pustie?
Ave Maria de Massenet – preluarea pentru voce a meditației din opera Thais, care este cântată la violoncel, și Tatăl Nostru de Felicia Donceanu – foarte profundă în simplitatea ei – o prietenă pianistă m-a făcut să o descoper. Avem mare nevoie de dimensiunea spirituală ca să trecem prin toate relele și chiar și în bucurie avem nevoie de rugăciune. Le doresc tututor românilor să aibă această fericire de a trăi și împărtăși dragoste și întelegere. Avem nevoie de dragoste, înțelegere și pace.
Cu ocazia aniversării îndrăgitei soprane Leontina Văduva, între 18 decembrie 2020 și 10 ianuarie 2021, în foyerul Muzeului Municipiului București – Palatul Suțu (Bd. I.C. Brătianu nr. 2), Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură, Muzeul Municipiului București și Muzeul Național „George Enescu” – cu patronajul Ministerului Culturii, Ambasadei Republicii Argentina în România, Ambasadei Republicii Austria în România, Forumului Cultural Austriac din București, Ambasadei Regatului Spaniei în România și Ambasadei Regatului Unit al Marii Britanii în România și în parteneriat cu Galeria Tiny Griffon din Nuremberg, Floria și Wagner Arte Frumoase și Povești – prezintă expoziția Leontina Văduva și marile scene ale lumii, o expoziție realizată special pentru această ocazie de artistul Florian Doru Crihană.
„După 20 de ani de călătorii imaginare prin spații faimoase, printre marile edificii ale lumii, povestea creației mele se încununează cu un personaj principal. În scenografia închipuită au apărut Turnul Eiffel, Titanic, Catedrala Notre Dame, Podul Londrei, Fontana di Trevi, Poarta Brandenburg, Piața San Marco, Canalul Bosfor, Empire State Building, Podul Brooklyn… Iată că a venit și momentul magic, de mare bucurie, să intre în scena operei mele o Manon, o Leila, o Mireille, o Susana, o Mimi, o Micaëla, o Nineta, o Violetta și mai ales, mai ales o Julieta! Toți băieții – personaje secundare – precum Don Quijote de la Mancha, Albert Einstein, Vincent Van Gogh, Napoleon, Salvador Dali, Albrecht Dürer și alții, privesc înmărmuriți la frumusețea și interpretările marii soprane Leontina Văduva“ – Florian Doru Crihană.
Interviu realizat de Roxana Melnicu
Credit imagine principală: Guillermo Vilela