Dinastia Brătianu în politica românească
Cele mai importante momente din istoria modernă a ţării, proclamarea Independenţei (1877) şi România Mare (1918), sunt legate de cei doi lideri liberali – Ion Brătianu (tatăl şi fiul), ceea ce justifică discuția referitoare la o adevărată dinastie politică românească. Cultul pentru memoria tatălui său și pasiunea pentru istorie sunt definitorii pentru gândirea politică a lui Ionel Brătianu. Apropiaților le declara: „Nu-mi pasă de pietrele ce mi se aruncă în viață, îmi pasă de piatra ce se va pune pe mormântul meu.“
Personalitatea lui Ion I. C. Brătianu (20 august 1864, Florica – 24 noiembrie 1927, București)
Moștenirea „celui mai popular nume din România“ este dublată de inteligenţă şi simţ politic. Ion I. C. Brătianu, căruia i se spunea și Ionel, era ambiţios, stăpân pe sine, conştient de superioritatea sa; i s-a reproşat că a impus modelul „șefului“, îndreptățit să ia oricând decizii în numele celorlalți. Dar Brătianu nu era un demagog, își atrăgea interlocutorii printr-un farmec insinuant şi ademenitor; era bine informat și un fin cunoscător al psihologiei umane. Licențiat în inginerie la Paris, era pasionat de istorie. Argetoianu amintea că biblioteca Brătienilor de la Florica era cea mai însemnată bibliotecă particulară din țară. Dacă matematica l-a învățat rigoarea faptelor, lecturile istorice i-au permis tânărului Brătianu să dobândească și o altă perspectivă în a judeca oamenii și evenimentele. Contemporanii au afirmat că oricine putea critica politica lui Ionel Brătianu, însă nimeni nu avea dreptul să-i tăgăduiască patriotismul. Puțini oameni politici au fost mai preocupați decât liderul liberal despre „ce va zice istoria despre el“.
Ministru și prim-ministru
A condus ministerele de Interne, Afaceri Străine și Război și șapte cabinete − în total 12 ani de guvernare Ion I. C. Brătianu, între 1909 și 1927.
Perioadele mandatelor: 9 ianuarie 1902 – 12 decembrie 1904, 27 decembrie 1908 – 1 noiembrie 1909, 11 decembrie 1916 – 29 ianuarie 1918, 29 noiembrie 1918 – 17 decembrie 1919, 22 iunie – 6 iulie 1927. Din 1909 a deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal.
Neutralitatea. Marele Răzoi. Unirea
Ion I. C. Brătianu este politicianul care a dominat scena politică și atunci când nu era la putere. Omniprezența sa a fost alimentată de atitudinea asumată în timpul Marelui Război, fiind practic cel care a decis politic soarta României.
Asupra lui este aruncat stigmatul responsabilității pentru perioada neutralității, când francofilul Ionel Brătianu urmărește o politică națională, pragmatică, în acord cu voința opiniei publice. Apoi i s-au imputat vremurile de restriște de la începutul războiului, respectiv abandonarea unei mari părţi a teritoriului naţional, epidemiile şi privaţiunile care au decimat populaţia civilă şi refugiul la Iași, ceea ce a dus la punerea în discuție a înseși statalității românești.
Deși are meritul indiscutabil de a fi artizanul României Mari, Ionel Brătianu poartă şi responsabilitatea vieţilor jertfite prin decizia din august 1916, de intrare a ţării în război. Deplin încrezător în probitatea deciziilor sale, premierul Ionel Brătianu și-a lăsat mare parte din familie (mamă, surori, cumnat) în București, sub ocupație străină. Este modul prin care a decis nu doar să împartă soarta concetățenilor săi, ci și să le dovedească încrederea neclintită în justețea deciziilor sale politice. În pofida campaniei militare dezastruoase din toamna lui 1916, Ionel Brătianu are dârzenia şi curajul de a nu dezerta. Tăria sa vine din tratatul secret semnat, după lungi negocieri, cu toate cele patru mari puteri ale Antantei, prin care sunt recunoscute revendicările teritoriale ale României. Pentru Brătianu, acest document devine liantul politicii sale. S-a adăugat decizia parlamentului de a vota în favoarea împroprietăririi țăranilor și a votului universal. Cu orice risc, trebuia conservată statalitatea românescă, în orice formă. Intransigența reprezintă o trăsătură definitorie a politicii externe brătieniste manifestate la Congresul de Pace de la Paris (1919-1920), unde s-a luptat pentru recunoașterea României Mari. Constituția din 1923 a legiferat modernizarea statului român pe baze democratice.
De la Iași, la 1 noiembrie 1918, Brătianu trimitea următorul mesaj către Comitetul Național Român din Ardeal:
„Cea mai sfântă aspirațiune a neamului se îndeplinește. (…) Pentru organizare și propagandă, temeiul este, firește, unirea desăvârșită a tuturor sufletelor și a tuturor ținuturilor; toți în jurul Regelui care ține drapelul, simbol al acestei Uniri. Libertate și dreptate pentru toți, de orice neam și de orice religie. Dezvoltarea larg democratică, reforme electorale și agrare, condițiuni de viață pentru muncitorime, care să le asigure legitimele lor revendicări și parte de folosință la rodul muncii lor. (…) Să pășim înainte cu neclintită încredere în menirea neamului mare și nețărmurit devotament în serviciul lui“.
Citește și:
Articol preluat din ediția de noiembrie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Delia Bălăican
Foto: Biblioteca Academiei Române