Esti aici
Femeia.ro > Vedete > Irina Margareta Nistor: Viața fără film ar fi neviață

Irina Margareta Nistor: Viața fără film ar fi neviață

Irina Margareta Nistor este nu doar acea voce care în vremea comunismului aducea în casele românilor filme traduse care se vizionau la video, pe ascuns, de pe casete înregistrate. Ea este o minte fascinantă, o femeie cu șarm, cu o cultură generală și mai ales cinematografică impresionantă.

Dincolo de toate acestea, are un spirit ludic și o ironie fină dublate de eleganță, de o prospețime ieșită din comun și de o capacitate de muncă rar întâlnită. A fost decorată cu Medalia Carol I pentru contribuția adusă culturii române. Acum realizează o emisiune extrem de interesantă la postul de televiziune Happy Channel, „Povești COOL“, care se difuzează în fiecare duminică de la ora 15.30, având ca invitați oameni de cultură, în special din lumea filmului.

Cât te-a influențat o carte cum e „Les Enfants terribles“?

Nu cred că m-a influențat în vreun fel, tocmai un text precum „Copiii teribili“, chiar dacă e al lui Cocteau. Mai degrabă „L’Eternel retour“ (despre Tristan și Isolda). 

De ce ai ales Cocteau la examenul de licență?

Aici e o poveste întreagă, plină de coincidențe fericite. O prietenă a mamei, Sanda Mihăescu, și soțul ei de atunci, Radu Boroianu, primiseră la tradus, din Franța, memoriile lui Jean Marais – „Histoires de ma vie“. Ne-o dăduseră și nouă la citit și mi-a venit ideea să fac lucrarea despre poezia cinematografică la Jean Cocteau. Am avut noroc că mi-a acceptat ideea (deși eram la Litere, și nu la Critică de Film), dna prof. Silvia Pandelescu (ce-i drept, fusese și colegă de liceu cu mama, dar asta uneori chiar complică lucrurile). Am fost la ANF, la Jilava, și am văzut filmele, cu o aprobare specială. M-a însoțit tatăl meu, că era departe și cam pustiu, am luat notițe și am început să redactez.

Mama mea, care era profesor de franceză la Politehnică, mi-a bătut-o la mașină, ca să nu fie greșeli de frapă, pentru că eu nu știam să scriu la mașina pe care o cumpărasem din primii bani ca studentă lucrând ca ghid. Toată lumea a zis că am ales un subiect despre care nu se mai scrisese la noi (după aceea, au și luat textul la biblioteca ANF) și că n-o să am de unde copia. Deci din 1980 exista tendința care părea normală cu plagiatul.

Răspunsul meu a fost că eu nu suport nici să văd pe cineva îmbrăcat ca mine (sigur nu mai port haina respectivă în veci!), darmite să iau din textul altcuiva! Originalitatea/unicitatea este esențială pentru mine! După ani de zile, la una dintre edițiile Festivalului de la Cannes, într-o librărie anticariat, la subsolul unei biserici, am găsit cartea lui Jean Marais, pe care acum o am în casă, căci atunci a fost doar pentru un scurt împrumut, așa cum circulau cărțile în samizdat ca „Pavilionul canceroșilor“, de exemplu, al lui Soljenițîn.   

Ai avut întâlniri care ți-au marcat drumul: profesorul Suchianu, Tudor Caranfil. Erau oameni cu o cultură umanistă fantastică. Cine mai știe de ei? Cine le mai citește cărțile?

Există pasionați care o fac, oameni tineri și care își fac viața mai frumoasă și mai subtilă! Una dintre cărțile lui Caranfil, „În căutarea filmului pierdut“, va fi o sursă importantă într-un documentar la care a început să lucreze Liviu Tofan și la care probabil că voi colabora.

La terminarea facultății, ai fost repartizată la țară. Ai fugit de lumea asta. Te-ai gândit cum ar fi fost la catedră, pe viață?

Inițial, n-am vrut deloc la catedră, pentru că la mine conota cu pauzele, când mă lua mama la facultate, și nu cu orele de curs. Când am ajuns să predau la Conservator vreme de câțiva ani, pentru că profesoara de engleză a plecat la post cu soțul său, care era ambasador, mi-a plăcut la nebunie. Dar doar în clasă, studenții sunt mereu alții, pe când colegii rămân aceiași!

Eu am fost dependentă de vocea ta. Era o vreme când simboliza evadarea… Și asta din momentul în care, de Paște, ne-am adunat cu familia și prietenii și am văzut „Iisus Hristos din Nazaret“ și, mai târziu, „Șocanta Asie“. Erai conștientă de câtă bucurie le aduceai oamenilor?

Conștientă n-am fost, dar oamenii îmi spun și acum, cu nostalgie, și un foarte frumos compliment l-am primit recent, de la o prietenă de la Los Angeles. Mi-a spus că, atunci când îmi citește cronicile de la Cannes sau Berlin, are impresia că îmi aude și vocea. 

Ai tradus peste 3.000 de filme. Te întorci și la carte, din când în când?

Și la carte, și la teatru, și la muzică… Niciun moment de plictiseală! 

Cum ar fi viața ta fără film?

Neviață!

Televiziunea a fost o șansă. Ai lua-o de la capăt cu munca în acest mediu?

Colaborator e mult mai plăcut! Sunt dependentă de televiziune, inclusiv ca telespectator, indiferent unde m-aș afla în lumea asta!

Ai avut șansa să mergi la mari festivaluri, adevărate sărbători ale filmului. Care te-a impresionat, care te-a dezamăgit?

La oricare sunt și momente impresionante, și dezamăgitoare, și enervante, ca veșnicele verificări la intrare, momentele când nu mai sunt locuri în sală, sau faptul că nu sunt proiecții și dincolo de miezul nopții, toată noaptea! Numai șase filme pe zi nu-mi prea ajung! 

Există filme pe care le revezi iar și iar?

Daaa! „Totul despre Eva“, „Cetățeanul Kane“, „Sunetul Muzicii“, „My Fair Lady“, „Fragii sălbatici“, „Casablanca“, clasicele… și n-aveți voi spațiu să le înșir pe toate.

Cariera ta este unică în România. Te-ai gândit să faci o școală sau să inițiezi cursuri de cultură cinematografică?

Dacă reușesc să-mi fac din casă cinema, o să mă gândesc și la asta, dar sub altă formă, una originală, că tocmai ți-am povestit care e principiul meu. Toată copilăria mi s-a spus: „Imitația n-are valoare!“

Ai avut o copilărie ca în romanul „La Medeleni“?

Ca și cu „La Medeleni“, pe care îl tot citeam, și evitam părțile triste. 

Casa ta este o casă cu amintiri sau o casă în care trăiești prezentul cu bune și rele?

E o casă cu amintiri – fantomă și mă bucur, în fiecare clipă, că nu ne-au dărâmat, și că mulți spun că la mine intri în altă dimensiune, că e o oază (cinematografică sper!). O casă deschisă pentru musafiri și filmări!

Mai crezi în iubire, în viața în doi, cu toate că ai declarat că ești o solitară?

Ar fi cam trist să nu mai cred și am memorie bună pentru clipele frumoase, pe care încerc să le multiplic, dar pe termen scurt, și să fiu entuziastă de fiecare gest care să mă împiedice să ajung precum Crăiasa zăpezilor, care mă speria în copilărie, că avea inima de gheață!

Cum îți alegi hainele și tot ceea ce ține de aspect?

Hainele mi le fac cel mai adesea la croitoreasă sau îmi iau din străinătate. Îmi plac bijuteriile fantezie, suport un singur calapod de pantof, pe care mi-l cumpăr de la Cannes și ține cam un an. Și ador pălăriile, că doar din familia mea vine cuvântul joben (în care se fac și magiile!).

O femeie cu personalitate puternică poate fi consiliată în materie de vestimentație?

Firește că da, dar nu întotdeauna va și ține seama de sfaturi. Important este să se simtă bine în pielea ei… exterioară!

Ce aduci acasă din călătoriile tale?

Cadouri multe, variate și personalizate, și cărți. De obicei albume de cinema și dicționare, dar și beletristică, așa că mereu mai cumpăr o valiză! Și plătesc suplimentul de bagaje la cală.

Unde îți place să pleci în vacanță?

Nu plec în vacanță. Doar în copilărie îmi plăcea, acum numai cu treabă. Asta pentru mine este o vacanță perpetuă, pentru că așa îmi construiesc scenariul vieții mele. Am noroc de mulți prieteni și, dacă merg cu ei, sigur îi târăsc la filme, iar ritmul meu o să-i intrige!

Ești mulțumită cu existența ta și cu alegerile făcute?

E mult peste așteptări. La alegeri se mai înșală omul, e ca la pepenii verzi! (râde)

 

Citește și:

Articol preluat din ediția de februarie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Ivana Iancu
Foto: PR Antena Group

Comments

comments

Lasă un răspuns