Irina s-a născut la București. A fost un copil introvert: era fericită să stea singură într-un loc liniștit și să deseneze. Cele mai fantastice aventuri le trăia în taberele de cercetași, la munte, unde a crescut în ea și dragostea pentru natură.
„Cred că dacă veneam dintr-un sat uitat de pe un deal (așa cum aș vrea acum să trăiesc), nu aș fi ajuns să fac ceea ce fac. Orașul m-a instruit, mi-a dat acces la cultură și m-a ridicat pănă unde am avut libertatea să decid ce vreau pentru mine. Am ales pădurea, și liniștea. Asta nu înseamnă că nu iubesc orașul care m-a crescut, că nu mă întorc cu drag la el. E un fel de casă părintească unde am avut o copilărie frumoasă.“ Părinții au îndrumat-o spre facutatea de arhitectură, ca să aibă o meserie. „Sunt extrem de recunoscătoare că firea mea nu m-a dirijat niciodată spre opoziție. Arhitectura m-a format o bază fantastică, și un sistem de gândire complex, ce poate susține multe direcții.“ spune ea acum.
Intuiție artistică
Însă după facultate nu s-a opus deloc nici instinctului de a picta flori. Pentru ea este un proces de cunoaștere holistic și nu reproducerea științifică a unor detalii botanice. „Studiez mereu plantele pe care le întâlnesc, mă bucur enorm să lucrez pentru diferite proiecte cu botaniști și specialiști în domeniu. În mod sigur știu multe lucruri despre plante, dar nu m-aș putea lăuda cu cunoștințe de botanică“.
Îmi arată tufa enormă de vâsc pe care o ține pe masă și-mi spune: „Am citit despre simbolismul vâscului, despre legende, despre calități medicinale, posibilitatea utilizării în diferite produse artizanale, apoi am citit despre caracteristicile botanice, și am început să pictez abia după ce am simțit că înțeleg fondul, și nu numai forma. E important să pricep modelul cu toate simțurile, nu numai cu vederea (care, din fericire, funcționează foarte bine)“
Poate așa se explică magia desenelor ei, care atrag nu numai prin finețe și acuratețe, dar și prin sensibilitate, feminitate și… încă ceva. Mereu e un „încă ceva“!
Puterile plantelor
Studiind plantele, Irina a ajuns să înțeleagă cum se pot folosi, de ce, de cine. Așa a început aventura. A urmat cursuri (în engleză „herbal studies”) în urma cărora a învățat să prepare produse de wellness și skincare, pe care le oferă acum pe site (irinaneacsu.com). Rețetele sunt făcute de ea, produsele sunt realizate împreuna cu echipa, în atelier.
Actualitatea artei
Privind creațiile irinei m-am amintit de gestul regizorului Jesus del Cerro: ajuns la un moment dat în Tibet, el a cules de acolo câteva flori pe care le-a presat în cartea pe care o avea în buzunar pentru a le dărui ulterior mamei sale din Spania. Gestul mi s-a părut de o frumusețe și o tandrețe unică, pe care numai limbajul florilor le poate comunica. Arta Irinei mi s-a părut a ține chiar de această zonă de frumusețe și tandrețe pe care unii le-ar numi hieratice, dar din punctul meu de vedere sunt mai actuale ca niciodată – pentru omul de azi despărțit de natură, dar și de exprimarea sentimentelor sale.
Am fost bucuroasă să o aud spunându-mi: „Arta botanică în general este foarte actuală. Deși, ca formă de artă, este una clasică, și relativ statică. Frumusețea și tandrețea sunt emoții moderne, numai că felul în care le descoperim, limbajul în care le povestim, modul în care le cultivăm depind de contextul social în care trăim. Poate că societatea noastră nu ne mai spune cu cine să ne căsătorim sau cum să răbdăm lipsa libertăților personale. Însă ne spune cum ar fi bine să ne cenzurăm exprimarea sentimentelor, până când esența se diluează. Cu toții vrem să înțelegem cine suntem, și cum să ne exprimăm. În contextul acestei căutări, observarea plantelor, a arhitecturii lor armonioase, poate să evoce un adevăr universal de care ne-am desprins.“
Momente unice
Irina îmi povestește că-i place muntele, mai ales momentul în care, într-o urcare pe munte, depășesc limita pădurii și traversez tufele de jnepeni spre golul alpin. „E așa o emoție acolo, încât abia aștept să ajung sus, dar în același timp aș da orice să nu se mai termine acel pasaj“ Mi-am amintit de incursiunile mele în natură, de acele momente, senzații, peisaje, trăiri pe care nicio fotografie nu le poate reda, ci doar arta le poate comunica.
Ce bucurie, i-am spus Irinei, că tu ești artist și poți face asta! Atunci mi-a povestit de clipele ei magice: „un moment în care se sparge plafonul de nori, sau o ceață deasă, o liniște perfecta în care dai nas în nas cu o căprioară, o zi toridă în care găsești un ochi de apă incredibil de clasă și rece: aceste peisaje nu ar fi inedite fără filtrul de emoții, care le investește cu poveste. Aici apare nevoia de a crea picturi abstracte, care să folosească culori, forme, transparențe, pentru a reda ceva ce, în amintire, se rătăcește între închipuire și memorie. Sunt și multe momente, cum ar fi un apus de soare, când zic, vai ce kitsch ar arăta asta într-o pictură în ulei, sau o fotografie. Nimic nu poate mima natura, sau mai bine zis, orice gest mimetic este kitsch. Ceea ce comunică artistul este, într-adevăr, nu realitatea, ci emoțiile lui în dialog cu realitatea“
Filtrul artei
Dincolo de emoție și de talent însă, Irina apreciază că arta este și răbdare, critică de sine foarte ascuțită, dar și știință. „Probabil că dacă nu aș fi făcut artă botanică aș fi ajuns restaurator de artă, pentru a menține acest mix care în mod sigur mă reprezintă“.
Pentru ea 2020 a fost un an bun în felul lui bizar: „ Am reușit să iau o pauză, odată cu carantina din primăvară, apoi am așezat proiecte noi, și am dezvoltat direcții frumoase“
Irina a ținut deja cursuri pentru adulți și se gândește să deschidă cursuri și pentru copii. „Tocmai am primit o finanțare europeană pentru a dezvolta cursurile, și pentru a acredita programe de studiu în domeniul artei botanice. Așadar, aceasta va fi direcția principal de dezvoltare, împreună cu care se vor naște, în mod evident, cărți, obiecte de papetărie și accesorii“
În dialog cu Irina Neacșu
Din punctul meu de vedere aspectul cel mai crud și totdată cel mai grav al culturii noastre occidentale contemporane este îndepărtarea de natură, respectiv de cotidianul naturii, de viețuirea constantă în natură (natura „de vacanță“, „de loisir“, „de poza“ nu contează aici). Acest aspect a fost dramatic accentuat de pandemie, dar tocmai această accenturare cu interdicție i-a făcut pe mulți să priceapă în primăvară importanța organică pe care o are pentru om viețuirea în natură. În momentul în care un citadin nu a mai putut contempla nici măcar un copac din parc, oamenii au început să înțeleagă din toată ființa lor cât de important este să fim în natură. Crezi că arta are un rol aici? Nu de substituire sau de suplinire, ci mai degrabă de accelerare a conștientizării acestui dor, un rol de punte spre noi înșine?
Cred că arta a avut întotdeauna acest rol, de ghidaj, spre noi înșine, sau cel puțin spre un set de valori universale. Arta a explicat biblia în vremuri în care oamenii nu știau să citească. Arta a vorbit despre emoții, prin metafore mitologice, atunci când nu era voie să se vorbească asemenea lucruri. Arta prezenta Franței de secol 18 naturi luxuriante în mijlocul epidemiei de ciumă, și tot arta demonstra cum ea este singura sursă viabilă de inspirație în mijlocul industrializării din secolul 19. Arta poate fi un refugiu, fie că evocă adevăruri de care ne-am depărtat, fie că reprezintă o ascunzătoare, ceva în care îți liniștești privirea și gândurile. Problema e că oamenii sunt mereu în mișcare – muncesc, aleargă la diverse întâlniri, iau masa în oraș, călătoresc în weekend. În acest ritm, prea puțină artă se consumă, pentru că nu mai este antrenată răbdarea de a privi, de a asculta, de a descifra. Cred că 2020 a oprit ritmul, a forțat oamenii să stea pe loc (nu în loc). Și cred că abia în acest context, arta le-a arătat, ca o oglindă, propriile doruri, temeri și vulnerabilități. Culmea, desi în 2020, scenele artei au fost închise, abia acum cred că arta a fost căutată cu adevărat.
Crezi că acest fel de dor explică într-un fel succesul de care se bucură lucrările tale?
Mulți clienți îmi spun că deslușesc în lucrările mele o anumită delicatețe, răbdare (din nou) și acuratețe care îi mișcă. Pentru că în mod firesc iubim ceea ce dorim să fim, sau ceea ce deja știm, nu pot să cred decât că arta mea are de a face cu acest dor de tihnă. Probabil că nu prea mai experimentăm astăzi natura în relație cu munca fizică, frigul extrem și oboseala. Așadar, pentru noi, orășenii, natura însemnă tihnă.
Care este anotimpul tău preferat?
Iarna. Culmea, pentru un artist botanic, iarna pare cea mai neofertantă perioadă din an. Însă pentru mine iarna înseamnă introspecție, odihnă, și cred că senzația fantastică cum că timpul stă în loc (probabil de la lipsa luminii). Iarna lucrez cu spor, îmi place să stau într-un loc, am inspirație și simt că e o liniște fantastică și în interiorul meu, și în jur.
Ai un model în activitatea artistică? Sau un anumit prototip artistic la care te raportezi – cu diferența specifică?
Firește, descopăr mereu modele care mă impresionează, am artiști pe care îi urmăresc, și pot menționa câtiva – William Morris, Georgia O’Keeffe, Rory McEwen. Ca și motor interior, găsesc multă empatie în demersal lui William Morris, și a colegilor din generația Arts&Crafts, pentru că arta lor a fost un răspuns contra industrializării. Simt că, în altă era și la alt nivel, și arta mea este un răspun, un gest de opunere la grabă, superficialitate, urbanizare abuzivă și tehnologizare prost asumată.
Pe când o serie cu flori/plante imaginare?
Sper chiar in acest an, am inceput deja sa lucrez la un astfel de proiect. Probabil restrictiile lui 2020 m-au îndreptat spre calătorii imaginare, și m-au încurajat să folosesc ilustrația botanică pentru a exprima stări, amintiri, culori, senzații de multe ori atât de complicate, încât nu pot fi explicate decât printr-un limbaj codificat, de natură fantastică. În acest sens m-a inspirat conceptul „Uhrpflanze”, planta arhetipală a lui Goethe, desenată de Pierre Jean Turpin.
Citește și: 11 lucruri pe care nu le știai despre hortensii
Text: Roxana Melnicu
Foto: Arhiva personală