Iulia Verdeș este un artist complet, care experimentează toate zonele profesiei: teatru, film, televiziune. Rolurile au îmbogățit-o, au făcut-o mai vie, mai frumoasă.
E de văzut filmul „Queen Marie of Romania” (2019), în care interpretează rolul Elenei Chrissoveloni, dar și spectacolele de teatru în care evoluează: „Hotel Europa“, în regia lui Andrei Raicu, la TNB, „Trei surori“, regia Semion Serzin, coproducție Teatrul Nottara București și Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ Arad, „Fuck Nikon!“, regia Adela Bițică, la Hub-ul cultural Point, „Nunta lui Figaro“, în regia lui Mihai Constantin Ranin, la Teatrul Bulandra Târgoviște.
Născută în București în 1987, este absolventă a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“ (promoția 2010, clasa Ion Cojar) și are un master în Arta actorului la UNATC. La 18 ani, apare în cinema cu filmul „Elevator“ (România, 2008), fiind distribuită în rolul principal. Pentru această performanță, filmul primește Premiul Publicului pe trei continente și ea este nominalizată pentru cea mai bună actriță la BestFilmFest 2009. Pentru publicul larg, ea este cunoscută de asemenea pentru rolurile din televiziune (HBO – „În derivă”, Pro TV – „Om sărac, om bogat“, „Pariu cu viața“), precum și pentru numeroasele ei spectacole de teatru. Datorită activităţii sale intense în cinema şi televiziune, Iulia câștigă și atenția internațională. Începe să lucreze pentru producții internaționale cum ar fi „The Zero Theorem”, regizată de Terry Gilliam, „KTO“, un film danez regizat de Manyar Parwani. A reprezentat România la programe internaționale prestigioase, ca Sarajevo Talent Campus 2012 şi Generation Campus (Moscova) 2013. Încă din liceu s-a implicat în organizarea de evenimente culturale, festivaluri de film şi de teatru. Este un constant colaborator al Festivalului de Film Arkadia Shortfest şi al Festivalului de Film Victoria.
Mai știi să reciți poezia „În jurul unui divorț”, de G. Topârceanu? Ce s-a schimbat de la acel moment și cum a evoluat cariera ta?
Oh, da! Încă o știu, de altfel a rămas singura poezie comică pe care știu să o recit! Am învățat-o pentru serbarea din clasa a V-a, iar eu trebuia să fiu povestitorul, ceea ce însemna că aveam de recitat doar o strofă. După 2-3 zile însă, știam toată poezia, pentru că probabil îmi doream s-o spun eu pe toată. Deci am început cu o poezie comică și de-atunci… numai drame!
Cum te-a îmbogățit studiul și care sunt profesorii care au fost mai mult decât atât?
Școala aduce o recalibrare a sistemului de valori și, în mod evident, o îmbogățire fără precedent a paletei de culori. De asemenea, școala te aduce față în față cu oameni care caută potențialul din tine și care, prin excelență, îți acordă un vot de încredere. Vorbesc despre acele mâini care te susțin și care te modelează. Sper să pot da și eu înapoi pe măsura celor învățate.
De la „Elevator” la filmul dedicat Reginei Maria, „Queen Marie of Romania”, 2019, ai reușit să îți faci un portofoliu de actriță de film. Cum ți-ai construit rolurile, ce-a fost greu?
Fiecare proiect înseamnă un nou început. Procesul scenic este unul foarte alambicat, cu multe virgule, introspecții, nesiguranțe, căutări. Cred că principala provocare este să reușești să nu te repeți în mijloace, în conturarea unui nou personaj. Să ai mereu alte unelte. Încerc pe cât posibil să le construiesc cât mai diferit, astfel încât să fie unice în felul lor.
Cum te-ai documentat pentru rolul Elenei Chrissoveloni?
Am devorat la propriu toate filmele, toate serialele despre regalitate de pe platformele online, am primit foarte multe cărți, chiar și ediții limitate, și, desigur, am apelat și la prietenul nostru Google. Iar cele mai picante povești le-am descoperit în interviurile cu Jean Chrissoveloni. Sperăm ca lumea să meargă la film și să le stârnim curiozitatea suficient de mult încât să-și dorească să descopere mai multe despre Regina Maria și despre istoria României în ansamblu. Avem povești extraordinare!
Ești genul control freak. Asta te ajută în carieră?
Sunt ori haos, ori tehnologie elvețiană. Și uneori trebuie să fiu eu cu mine control freak ca să mă așez din nou pe șină.
Vulnerabilitatea este un impediment pentru o femeie în carieră, dar și în viața personală?
Pentru un actor, vulnerabilitatea este constructivă. Poate fi o trambulină foarte puternică pentru emoțiile pe care vrei să le transmiți în public sau dincolo de ecran. Și-apoi nu te poți prezenta în fața oamenilor cu garda ridicată, nu poți juca din spatele acelui zid. Oamenii au venit să te vadă. Deci trebuie să te arăți.
Cum au fost întâlnirea cu America și contactul cu filmul american?
Prietenii și familia mă și vedeau coborând dintr-un Gray Dog cu geanta mea plină cu visuri și nu aveau să treacă mai mult de 20-30 de minute până când un producător rubensian de la 20th Century Fox, cu un trabuc hiperbolic în gură, avea să mă abordeze entuziast spunându-mi „You’re gonna be a star! Trebuie să fii în următorul meu film!“ Dar știam că nu avea să fie așa. Și iată-mă ajungând acolo, fără nicio așteptare, ceea ce cred că a fost o atitudine destul de sănătoasă. De fapt, până la urmă, dorința mea a fost să învăț. Muncisem foarte mult pentru acea bursă, eram foarte recunoscătoare că am primit-o și voiam s-o fructific.
Vrei la Hollywood?
Mă tot gândesc că Monica Bellucci avea 51 de ani când a fost Bond Girl, deci mai am timp. Sau poate ar trebui să mă gândesc direct la Bond, că tot se ia în considerare ideea de a oferi rolul unei femei. Glumesc! Voi munci întotdeauna, îmi voi da șanse mergând la castinguri și, dacă aceste lucruri vor duce la Hollywood sau Bollywood, rămâne de văzut. Eu cred că există fericire în această meserie pe orice continent.
Mai faci și teatru?
Mă bucur că am proiecte așa de variate. Fac teatru, dar și film, televiziune, reclame, workshopuri și pot să ajung astfel la categorii diferite de oameni. Acum sunt fericită că a văzut lumina rampei, în spațiul Point din București, unul dintre proiectele cele mai dragi mie: „Fuck Nikon!” Un one-woman show scris de Gabriel Pintilei și regizat de Adela Bițică, ce a stat în sertar vreo patru ani. Este un spectacol despre rușine. Rușinea, inerentă omului, devine ștreangul care sugrum[. O fotografie zguduie o familie, care brusc nu mai știe cum să-și ascundă abuzurile, iar singurul gând de răzvrătire va fi „Fuck Nikon!” pentru că Nikon devine simbolul unui pumn divin ce agită un ocean de minciuni. Mă bucur de asemenea și de spectacolele care deja se joacă pe scena Teatrului „Tony Bulandra” din Târgoviște („Nunta lui Figaro”, „Sonata Kreutzer”, „Carmen”), de cele „Trei Surori”, o coproducție Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad și Teatrul Nottara, și de spectacolul „Hotel Europa” de la Teatrul Național București.
Ce crezi că te-a făcut să alegi actoria?
Mă scuzați, eu trebuia să fiu Andreea Esca, de fapt. Să clarific: după ce prezenta ea știrile, le prezentam și eu acasă. Îmi scriam de mână niște știri, lipeam foaia de monitorul calculatorului (că așa mi se părea mie logic, în loc să scriu direct pe calculator) și cu un microfon de PC îmi țineam buletinul de știri. Preluasem și gesturi de la Andreea Esca… Acum îmi dau seama că s-ar putea spune că Andreea Esca a fost primul rol pentru care m-am pregătit. Mă rog, aveam și momente de dans, care s-au lăsat cu prejudicii, mai exact trei sau patru măsuțe de cafea. Că doar aveam nevoie de o scenă, nu îmi puteam ține numărul la același nivel cu publicul meu: sora și părinții care, la un moment dat, mai mult se uitau la masă decât la mine și încercau să ghicească pe ce parte o să cad. Deci procesul prin care mi-am ales drumul a avut multe capitole. Am făcut un pas concret spre actorie în liceu, prin trupa de teatru. Iar când a venit vremea să „dăm” la facultate, că așa mă întreba mama, „la ce facultate dăm?“, simțindu-mă deja cu un deget în această lume, m-am decis să continui. Și apoi am picat… și apoi am jucat într-un serial TV, timp în care m-am pregătit pentru admitere. Și apoi, happy-end!
Nu e imaginea o dorință mult prea obsedantă a vremurilor noastre?
Nu există, dar, dacă ar exista și aș întâlni un om „simetric” din orice punct de vedere, cu siguranță, mi s-ar părea cel mai plictisitor lucru. Nu se naște nimeni interesant! Devenim frumoși și interesanți prin experiențe sau, de fapt, prin greșeli. Din care învățăm și care lasă riduri, cearcăne, cicatrici. Asta înseamnă experiență umană și îmi pare înzecit mai valoroasă! Viața fără cearcăne și zgârieturi este fadă, zic eu.
Cât timp uzezi de rețelele sociale și cum le folosești? Vorbești cu fanii?
Nu cred în conceptul de „fan“. Văd în jurul meu oameni curioși, care cred în munca mea și empatizează cu ceea ce fac. Cât despre rețelele de socializare, la fel ca oricine, petrec uneori mai mult timp decât ar trebui acolo, dar îmi sunt și utile. Având în vedere că le folosim cu toții și ca surse de informare, comunic prin ele mai tot ce ține de activitatea mea.
Ți-e teamă să umbli noaptea singură, chiar și cu mașina?
Ce să zic, mă mai gândesc uneori, când sunt la drum lung, cum ar fi să văd pe marginea șoselei o femeie în rochie albă care-mi spune că vrea să meargă acasă sau să se ridice cineva de pe banchetă, în spatele meu. Am multe scenarii în cap. Dar, la o adică, am crescut în Rahova și, dacă ar fi să mă bazez pe stereotipuri, n-ar trebui să-mi fie frică nici de fantome, darămite de altceva.
Cum e viața personală și cum echilibrezi lucrurile?
Conform unui studiu recent, Helsinki este primul oraș din lume pentru echilibrul dintre muncă și viața personală. Am auzit multe lucruri despre acest „echilibru”, foarte mult se vorbește despre el. Noi încă nu ne-am cunoscut, deși l-am invitat de multe ori la o cafea cu pain au chocolat. Ne tot ocolim, culmea, într-un echilibru de invidiat. Deci poate că există ceva armonie în viața mea până la urmă.
Care sunt valorile tale?
Tot ceea ce mă face să fiu un om acceptabil pentru mine și pentru societate într-un moment dat.
Ce nu ai vrea să mai vezi pe stradă? Dar în media?
Aș vrea să nu mai resimt această nepăsare față de locul în care trăim. Nepăsare care se regăsește în gunoiul aruncat fără nicio grijă, în privirea întoarsă de la semnalele de alarmă privind starea mediului, invocând veșnicul „nu-i la noi, e departe”, și în lipsa de educație în acest sens. Îmi doresc mai puțină indolență și mai multă responsabilitate față de mediu. Și asta, dincolo de semnarea unei petiții online, sunt bune, și acelea, dar e nevoie de mai mult.
Ce faci ca să schimbi lucrurile care nu îți plac în societate? Actorul trebuie să fie și cetățean, având capacitate de influencer?
Indiferent de ocupație, trebuie să alocăm timp și energie și sistemului din care facem parte. Cât despre social media, dacă tot avem la dispoziție aceste canale de comunicare, de ce să nu le folosim și să atragem awareness în jurul unor teme de altfel cât se poate de presante, cum ar fi grija pentru mediu sau aspectele sociale.
Ce admiri la o femeie și care este modelul tău?
Sunt un mare fan al eleganței din filmele franțuzești, tânjesc după decența femeilor din anii ’50, cu perle la gât, care au în casă cărți cu miros de tabac.
Din când în când, vorbești cu Dumnezeu?
Spiritualitatea este importantă și cred că fiecare are nevoie să vorbească cu cineva, fie cu o instanță supremă, fie cu un psiholog; important e să scapi de ce ai pe suflet și să mergi înainte și să crești.
Te entuziasmează începuturile… Care e începutul de acum?
Am ajuns la o simpatică vârstă la care mă încântă într-adevăr începutul, dar caut mijlocul. Cât despre începutul de acum, eu aleg să văd unul proaspăt în calendar. Și chiar mă bucur de el. Mai ales că 2020 se arată a fi un an bogat în proiecte.
Crăciunul, moment magic?
La noi nu s-a pierdut deloc spiritul Crăciunului. Ba, din contră, îl îmbogățim cu update-uri în fiecare an. Avem parte în continuare de răsfățul bunicilor, de cozonaci, de colindători, de fasolea făcută în ultimele zile de post, în oală de lut, de vestita găleata cu vin scoasă special pentru invitați. Și anul acesta vom petrece în familie. Facem bradul în Ajun, sigur ne vizitează și Moșu, iar apoi, în ziua de Crăciun, jucăm Secret Santa, spre bucuria nepoților și, da, a bunicilor, care au îmbrățișat imediat ideea. Avem un Crăciun frumos, cu o mireasmă veche. Suntem aproape toți, ba chiar mai mulți, și în continuare suntem puși pe soții.
Citește și:
- Vlad Logigan: Oare lui Moș Crăciun cine îi ia cadou?
- Luna Morgaciova: România este foarte ofertantă artistic
- Alina Petrică: Prin teatru mă simt liberă
Material preluat din numărul de decembrie 2019/ Revista Femeia.
Text: Ivana Iancu
Foto: Iulian Iacob/PR
Fotografiile au fost realizate la ART TIME