Actrița Medeea Marinescu are un principiu simplu: când nu se vede într-o poveste, nu pleacă la drum. Și are o poveste frumoasă.
A crescut în lumea filmului și a fost „contaminată“ de mică de acest microb. Este considerată unul dintre copiii-minune ai filmului românesc, cu rolul Mirabela din producția „Maria Mirabela“ (1981) al lui Ion Popescu-Gopo. A făcut roluri memorabile în lungmetrajele „Domnişoara Christina“, „Je vous trouve très beau“ (2006), împreună cu Michel Blanc, şi „Donnant, donnant“ (2010), alături de Daniel Auteuil, regizate ambele de Isabelle Mergault. A jucat în „Q.E.D.“, în 2013, de Andrei Gruzsniczki, regizor cu care va începe în curând un nou proiect. Zeci de roluri pe scena Teatrului Național din București, roluri grele, alături de parteneri redutabili au făcut din ea una dintre cele mai bune actrițe ale generației sale.
Medeea are o simplitate și o modestie care vin dintr-o bogăție spirituală și emoțională ce cucerește. Are o energie pe care știe s-o canalizeze pe scenă, dar și un echilibru, o liniște pe care i le-au adus maturitatea și maternitatea.
A fost decorată de statul francez cu distincția de Cavaler al Ordinului Național al Meritului, în cadrul unei ceremonii ce a avut loc la Ambasada Franței din București. Este conștientă de valoarea notorietății în comunitate și încearcă să convingă în primul rând prin ceea ce face, nu doar prin ceea ce spune, în calitate de ambasador al Acordului de la Paris, care vizează mediul.
E vie, activă, are o febrilitate și o bucurie de a trăi clipa cum rar am întâlnit. E uriașă, deși e doar o mână de om cu privirea vie și înfățișare de copil cuminte. Dincolo de toate, e mamă a doi băieți, Luca Ioan și Filip Ștefan, și este căsătorită cu directorul de imagine George Dăscălescu. Crede în valorile familiei, care protejează și dau puterea de a iubi și a ierta.
Ai venit la întâlnirea noastră cu transportul în comun. Nu îți place cu mașina prin București?
Am două motive extrem de simple și de logice. Unul este că a devenit atât de aglomerat Bucureștiul, încât a șofa e ca un examen la facultate, e un stres, încât nu merită. În al doilea rând, acum doi ani, am primit titlul de ambasador pentru România al Acordului de la Paris și consider că este de datoria mea să reamintesc, prin tot ceea ce fac, ce înseamnă acest acord și îi rog pe toți aceia care sunt prieteni ai Planetei să distribuie informațiile despre acest acord, semnat de toate statele ONU, acord din care acum America a vrut să se retragă. În calitate de ambasador, am datoria să fiu mesagerul ideilor care s-au discutat în cadrul conferinței.
Mi-am dat seama că, atunci când mergeam cu mașina, ideile pe care eu le susțineam, acelea de a face omul să se reîmprietenească cu natura, se băteau cap în cap. Și, dacă eu sunt cea care vorbește despre protejarea naturii, înseamnă că trebuie să încep cu mine, să fiu un exemplu. Așa am început să merg pe jos mai mult, iar acolo unde distanțele sunt mari – să merg cu transportul în comun.
Este un exercițiu al meu cu mine să știu că pot contribui cu ceva. Să nu se înțeleagă că am renunțat de tot la mașină – de cele mai multe ori, aleg să n-o folosesc în București. Societatea românească este extrem de haotică și lipsită de anumite reguli și de cele mai multe ori acuzăm în stânga și în dreapta pentru anumite nereguli, însă nu ne uităm mai întâi la noi, la fiecare dintre noi.
Împrietenirea ta cu natura se limitează la poluare?
Nu. Adun recipientele pentru reciclare. L-am învățat și pe băiatul meu cel mare, încă de când avea trei ani, să folosească responsabil hârtia și îi explicăm că, de fapt, acea bucată de hârtie este un copac pe care noi l-am tăiat, copac ce înseamnă aer, ozon, sănătate. Acum știe să folosească responsabil apa, hârtia, curentul electric. De exemplu, foile de hârtie pe care soțul meu le folosește când scrie scenarii sunt mai apoi folosite precum ciorne la școală. Acestea sunt doar câteva exemple minore. Între timp, am mai participat la tot felul de acțiuni civice.
Lumea înțelege că, dacă mănânci bio, este suficient să te reîmprietenești cu natura. Crezi că este suficient?
Acest nou trend, să-i zicem așa, cu mâncatul bio a devenit o industrie. Nu știu în ce măsură nu este și acesta o intruziune în viața naturii, poate că și el este nociv pentru natură. Dacă înțelegem prin bio că mâncăm legume, fructe aduse de la țară, da, este cu adevărat bio, însă piața produce mai mult eco și bio, încât sincer nu cred că respectă toate criteriile.
Să revenim la cariera ta. Te-ai gândit, privind în urmă, cum ai ajuns aici: a fost muncă, întâmplare, ai visat, ai avut noroc? Cum a fost traiectoria ta?
Eu am visat. Spre deosebire de alți colegi de ai mei, care nu s-au așteptat să ajungă aici, eu am visat la asta. Poate într-un fel a fost previzibil, am început de mică aventura asta. Nu mi-am imaginat niciodată altfel. Am crescut de mică în lumea asta, a teatrului și a cinematografiei, pe platourile de filmare, printre actori imenși. Nu mi-am dat seama la început, eram mică, însă, când am crescut, mi-am dat seama cât de mari erau actorii lângă care eu am crescut.
Părinții mei mă luau cu ei pe platourile de filmare pentru că nu aveau tot timpul cu cine să mă lase acasă. Mama era machieuză, iar tata – director de imagine. Am fotografii foarte frumoase de la filmări. Una foarte frumoasă este chiar de pe platourile de filmare la „Ion“, pe care tata l-a filmat. Stau sub camera de filmat, pe un cub și mă uit la una dintre secvențele filmului, chiar în piață, unde se petrecea acțiunea filmului. Am crescut acolo, în Disneylandul copilăriei mele, printre actori, decoruri, costume. Pe undeva era firesc să îmi doresc lumea asta, eram obișnuită cu ea.
Îți duci și tu copiii la teatru, la repetiții?
Cel mare, Luca, s-a născut când eu am început să filmez, la Paris, filmul „Donnant donnant“, alături de actorul Daniel Auteuil. Amândoi deveniserăm părinți, băiețelul lui Daniel s-a născut la două luni după Luca. La o lună și jumătate, după ce am născut, am plecat în Franța să filmez. Pe lângă soțul și mătușa mea, mă însoțea și el, în coșuleț, pe platourile de filmare.
Dar nu a stat cu mine toată perioada de trei luni cât am tras filmul. Însă de la doi ani a mers pe platoul bunicului său, la Atlantis Film. Acolo se filmau seriale, videoclipuri, reclame și era foarte încântat de tot ceea ce vedea. Este obișnuit cu platourile de filmare. Și tatăl lui l-a luat de multe ori cu el la filmări. La teatru l-am adus mai rar. Cumva e obișnuit. A și debutat într-un scurtmetraj al lui Anghel Damian, în care jucăm împreună, chiar rolurile de mamă și fiu. E un domeniu care îl prinde.
Seamănă mult cu mine și multă lume spune că e ca mine, o Maria Mirabela, că are și plete. Îl iubește camera. Nu îmi împing copilul, nu îl forțez în direcția asta, vreau să vină din el pasiunea asta. Nu vreau să-l împovăreze numele părintelui și să pună presiune pe el, vreau ca alegerea profesiei să se nască din el. E foarte greu ca părinte să îmi dau seama dacă are sau dacă va avea această chemare reală și că nu e doar o obișnuință.
De unde prenumele Medeea?
Tatăl meu a ascultat, cu o seară înainte să mă nasc, teatru radiofonic și rula piesa „Medeea“ de Euripide, în regia Elenei Negreanu, regizor și profesor de teatru, cea care l-a descoperit și pe Florin Piersic, la Cluj. Am și întâlnit-o și i-am spus că noi două avem o legătură dinainte de a ne cunoaște. Tatălui meu i-au plăcut vocea actriței, sonoritatea numelui și într-o oarecare măsură și personalitatea personajului, așa că mi-a ales acest prenume.
Ai jucat în „Medeea“ lui Euripide?
Nu, nici nu m-am gândit până acum la asta. Dar cine mai pune în scenă o tragedie antică? A fost pusă în scenă piesa, foarte bine, de Andrei Șerban, în interpretarea Maiei Morgenstern, care a jucat magistral. Într-o epocă a vitezei, cred că și tragedia antică trebuie reinventată, adaptată.
În lumea telefoanelor inteligente și a tuturor posibilităților de accesare, cum reușiți încă să atrageți lumea la teatru?
Ne adaptăm. De exemplu, de curând am avut premiera piesei „UFO“, o piesă foarte vizuală, care accesează nevoile și dorințele celor tineri, pentru că se lucrează foarte mult cu imagini, cu un text care vorbește despre noi, este o introspecție. Stăteam și mă gândeam cum poți reuși să captezi atenția tinerilor care sunt bombardați de internet și au acces facil la toate informațiile.
Regizorul Bobby Pricop însă a reușit ca, printr-o combinație de imagini de cinema 3D și teatru, să readucă publicul tânăr la teatru. Sunt camere care preiau live imaginile și le reproiectează, iar asta a prins, ecourile au fost foarte bune. Au intrat în poveste. Însă sunt oameni care au rămas cu nostalgia teatrului clasic, cu decoruri clasice, așa cum se făceau odată.
Toată lumea este bombardată de filme SF, de imagini suprarealiste, realizate pe calculator. Eu cred că cinema-ul va evolua, internetul a detronat cinema-ul și din acest motiv suferă. Într-o epocă tehnologizată, eu cred că teatrul va câștiga iarăși teren. Teatrul va deveni mai necesar, paradoxal, nu? Nevoia de a ne întoarce la aspirația umană, pe bune.
Teatrul are mai multe valențe, nu numai pe cea de divertisment, este vorba despre nevoia de a se umaniza și de a se hrăni, depinde de fiecare cum vrea să perceapă această nevoie.
Ai avut modele în teatru sau în cinematografie?
Am avut mai multe modele. Unul este actrița Meryl Streep, pe care am studiat-o din adolescență, pentru că eu cred că e singura actriță care a reușit să facă o carieră fulminantă, o actriță care a reușit să acopere o plajă întreagă de personaje. E fascinantă! Meryl Streep este îmbinarea perfectă de inteligență și talent, arta ei se apropie de perfecțiune, nu am sesizat niciodată o urmă de fals.
M-a impresionat că o actriță ca ea a reușit să își facă o familie frumoasă, cu 4 copii, și o carieră de excepție. Și eu, când am născut primul copil, am fost felicitată și mi s-a spus: „Felicitări, dar am crezut că tu vrei să faci carieră!“ Cumva, percepția este că o femeie care face copii și-a încheiat cariera. Pe alocuri, poate fi adevărat, fiindcă, trăind într-o industrie minusculă, cum este la noi, „cine pleacă la plimbare își pierde locul de onoare“, iar „sacrificiul“ de a face un copil, de a te îngrășa, de a te pune în pauză o perioadă te face să riști să îți pierzi locul și să vină altcineva care să te înlocuiască, pentru că și așa sunt puține locuri.
„Actoria nu e loc în tramvai“, așa ne spunea un profesor de teatru, însă eu cred că, dacă este nevoie de mine, voi fi acolo și voi fi chemată. Eu am jucat până în luna a opta de sarcină, pe scenă cu Florin Piersic, la Cluj. Am jucat și la Teatrul Național, „Dineu cu proști“. Oamenii erau șocați când veneau după reprezentații să ne vadă și observau că am burta așa de mare, pentru că pe scenă jucam acoperită și nu se vedea că sunt însărcinată. Așadar, s-a putut!
Cum reușești să fii feminină într-o lume dură, concurențială, agresivă?
Maternitatea m-a împlinit într-un mod foarte profund. Mi-am dat seama că am o mai mare liniște interioară, o mult mai bună abordare a rolurilor. Am fost percepută ca o actriță energică, jucăușă, agilă. Maternitatea m-a adus într-o zonă mai profundă. Nu mă gândesc cum reușesc să creez energia rolurilor, vine firesc.
Ai vreme și de sufletul tău?
Am mult mai puțin timp să citesc, nu reușesc să mai citesc așa de mult cum o făceam înainte. Am reușit însă, în vacanța de vară, să termin o carte pe care o începusem încă din turneu. E greu uneori să mai reușești să faci ceva când ești în turneu, abia aștepți să vezi perna. Am reușit să ajung doar la un concert din cadrul festivalului Enescu.
Pianul este instrumentul la care eu m-am pregătit să dau la Conservator. Mai ajung să cânt câteva bucăți noi și la pianul nostru de acasă, așa mai reușesc să îmi încarc sufletul. Mai citesc niște partituri, mai văd un film împreună cu soțul meu și fac shopping din când în când. Îmi place să cumpăr orice.
Cum ești în bucătărie?
Stau foarte prost, sunt un monument de netalent. Soțul meu este foarte talentat în bucătărie și îi place extrem de mult să gătească. Țin minte… odată mi-a gătit un pește extrem de gustos și l-am întrebat ce a folosit când l-a gătit și mi-a spus că a improvizat cu ce a găsit prin bucătărie, este un artist în gastronomie. Fiind absolvent de Tonitza, director de imagine acum, el gătește foarte vizual. Îi reușește nemaipomenit. Bucătăria, pentru unii, este un loc de refulare.
Ai un pictor preferat?
Am o înclinație pentru pictură, îmi plăcea foarte tare de mică, dar nu am studiat aprofundat. Îmi place Turner, dar și Monet. Monet e mai luminos. Am un portret pe care mi l-a făcut un mare pictor român, Vladimir Zamfirescu. L-am cunoscut la un concert de jazz. În facultate, am descoperit muzica clasică și am ajuns să iubesc și jazzul.
Dacă exista secție de jazz la Conservator, nu știu unde eram azi. Am studiat mult armonia, îmi place armonia în muzică. Nu sunt atentă la versuri în muzica modernă, ci la armonie. Mi-ar plăcea enorm să cânt. Este pasiunea mea. E loc de reinventare, nu e timp. Și, cum spuneam, am ajuns în atelierul lui Vladimir Zamfirescu, un om care a cunoscut boemia artistică și îmi povestea despre profesorul său, Corneliu Baba, și despre prietenia lui Baba cu Arghezi.
Mi-a făcut portretul, care azi e în sufrageria mea. Are aproape 20 de ani și seamănă cu mine acum. Atunci, lumea îmi spunea că nu seamănă cu mine. Nu mă interesează portretul ca un document care să îmi ateste vârsta, că, dacă doream asta, îmi puneam o fotografie pe perete. Pe mine mă interesează părerea pictorului despre mine. Or în acest portret sunt mai interiorizată, poate mai melancolică, și nu eram așa atunci, acum 20 ani, însă cred că pictorul a văzut dincolo de vârstă, a văzut omul din mine, așa cum am ajuns acum.
Cum v-ați cunoscut tu și soțul tău?
Ne-am cunoscut pe platourile de filmare de la „Weekend cu mama“, al lui Stere Gulea. Acum zece ani, la sfârșitul lui octombrie.
Atâtea spectacole, atâtea drumuri… Când ai timp de tine, să te uiți în oglindă? În plus, trebuie să faci și ședințe foto.
Când eram însărcinată cu Filip, am reușit să fac niște poze pentru un casting la Paris. Și am făcut acasă fotografiile. Ne-am permis anul ăsta un weekend la Cluj doar noi doi. Vacanțele sunt în fiecare an cu copiii. Am din ce în ce mai puțin timp, dar îmi trebuie timp să mă reinventez, asta trebuie să vină organic, din tine. Lucrurile s-au succedat cu repeziciune în viața mea. Viața mea e în culori multicolore. Soțul meu spune că mă stresez, da, așa este, pentru că pentru mine orice moment este important.
Ești genul de om care trăiește clipa sau îți faci planuri?
Am trăit o bună bucată de timp făcându-mi planuri, fiind un om organizat. Altfel, nu poți face carieră și să ai și o familie, este imposibil. Dar am învățat în ultima vreme să mă bucur de azi. Mă bucuram de mâine și băgam în sertar ce era ieri. Mi-am dat seama că nu trăiam azi și e un exercițiu pe care îl fac azi.
Ce rol joacă Parisul și Franța în viața ta?
Am făcut câteva filme acolo. Sunt foarte legată de locul ăsta. În 2006, am făcut „Je vous trouve très beau“, care a avut un mare succes. Mi-a deschis o altă portiță către lume. Ador Parisul, au niște croasanți și baghete absolut minunate. Legătura mea cu Parisul s-a prelungit și aici în România, prin titlul de ambasador al climei și datorită faptului că în comunitatea de francezi de aici sunt cunoscută. Președintele francez, François Hollande, m-a făcut Cavaler.
Când a aflat că am primit Ordinul Meritul Francez în grad de Cavaler, băiatul meu mi-a zis: „Nu, tu trebuie să fii prințesă, nu cavaler, eu sunt cavaler“ și așa mi-am început discursul de mulțumire pentru onoarea de a-l fi primit: „Un cavaler este un apărător al unor principii, al valorilor care l-au construit, de la care nu are voie niciodată să abdice.
M-a surprins foarte tare această onoare, însă, în clipa în care m-ați făcut cavaler, m-ați făcut să nu abdic niciodată de la principiile pe care le-am avut până la vârsta de 40 ani, asta pentru copiii mei, în primul rând. Am ceva mai înalt de apărat decât propriul meu confort: viitorul generațiilor care vin după mine“.
Citește și:
- Corina Dănilă: „Carpe Diem” este mottoul meu
- Catrinel Dumitrescu: Nu sunt o celebritate, sunt doar un actor!
- Marina Almășan: Am o echipă după chipul și asemănarea mea
Text: Ivana Iancu
Foto: Radu Vintilescu