Spune Goethe că, după ce vezi Napoli, poți și să mori, deoarece ai văzut tot ce era mai important în lume. Cam așa se întâmplă și pentru personajele scriitoarei Heddi Goodrich: amândoi vin aici pentru a trăi partea definitorie a vieții lor.
Tânăra americană Heddi de numai 16 ani descinde în cartierul cel mai pitoresc și istoric din Napoli, pentru a studia istoria și limbile vechi. Își aude numele pronunțat pentru prima dată, astfel încât și ei i se pare interesant și special, de un tânăr italian, Pietro, iar acolo, în labirintul vertical al Cartierului Spaniol, printre straturile de lumină, de cultură și mai ales de emoții și istorii, viața capătă sens pentru ei doi. Un labirint al identității în care ei s-au găsit, dar, inevitabil, ca în labirint, se vor și despărți: diferențele culturale prea mari îi târăsc în colțuri diferite de lume. Americana nomadă Heddi își găsește forța, curajul și simțirea, glasul și identitatea ca să-și continue drumul, iar Pietro sicilianul le alege pe cele pe care i le-a prescris familia lui tradițională. Deși părea complet sedus de perspectiva unui alt tip de destin, alături de Heddi, la el întoarcerea spre matcă începe chiar cu sentința maternă: ești cel mai rău dintre fiii mei. Povestea lor de dragoste există numai în măsura în care Heddi scrie, iar felul în care ne face să participăm la asta dă măsura unei uluitoare postmodernități a acestui Bildungsromance sau acestei povești de dragoste identitare.
Devorasem cartea lui Heddi Goodrich, apărută la Editura Rao, cu pasiunea care se cuvine unei povești de dragoste, dar și cu uimirea față de flashurile, de porțile deschise brusc spre profunzimi organice, ale unei scufundări a omului în natură până la cer și destin, până în adâncurile pământului și ale memoriei. Ca și cum proza alertă a romanului era traversată din când în când de câte un moment de poezie acută și revelatoare, ca un gong care marchează ritmul interior al romanului. Când am cunoscut-o pe Heddi m-a frapat faptul că este foarte tânără și naturală, apoi, stând de vorbă, ne-am pomenit sporovâind ca două vechi prietene sau surori – ceea ce am aflat că este relativ neobișnuit pentru amândouă. Am ajuns să ne numărăm afinitățile: așa am aflat că a crescut printre psihanaliști, că în casa ei se aduna un „club de vise“, adică un cerc în care psihologii își relatau, își amplificau și-și interpretau reciproc visele, „meteahnă“ pe care ea o cultivă și acum – iată de ce visele din carte sunt atât de firești și organice (mi-a povestit apoi Heddi că sunt exact visele visate de ea în Napoli). Iată de ce toată povestea este țesută într-o mitologie care nu are nimic specific, livresc sau bibliografic, ci numai și numai trăit. Reveriile materiei, cum ar spune psihanalistul francez al cărților, marele Gaston Bachelard, sunt cele care situează toată povestea de dragoste pe un fundal al succesiunii, luptei și conflictului elementelor, care scot personajele de sub blestemul vinovățiilor și al psihologiei și le așază în ordinea naturală a destinului.
Vorbind mai departe cu Heddi, am aflat că ea și-ar fi dorit de fapt să creeze muzică, dar nu are abilitățile de a reda notele care o vizitează… N-am apucat să îi spun că de fapt le redă, nu strict muzical, ci prin scrisul ei, foarte senzorial pe toate simțurile, dar mai ales pe linie auditivă. În acest „portret al dragostei și distrugerii“ pe care ea îl trasează sinestezic, cele mai importante momente ale poveștii, trăsăturile cruciale sunt totuși determinate de sunete: de exemplu, cei doi se îndrăgostesc în sunet – Heddi are o revelație când își aude numele spus de Pietro, pentru prima dată i se pare frumos și cu sens -. Apoi, știe că s-a îndrăgostit când îi pronunță lui numele ca o declarație de dragoste. Scriitoarea Heddi spune că i-a împrumutat personajului numele ei într-un exercițiu de a scrie mai bine, apoi numele s-a înrădăcinat așa de bine în poveste, încât nu a mai putut fi scos de acolo.
Da, personajul feminin din carte se numește exact Heddi, ca și scriitoarea. Da, arată la fel. Da, are același traseu profesional și de viață. Cine s-ar putea abține acum să pună întrebarea decisivă: “Și, e adevărat? A fost îndrăgostită de Pietro? Care Pietro? Ce s-a întâmplat cu ei doi?” Literatura însă nici nu bate viața și nici nu e bătută de viață… literatura are viața ei, iar în această viață povestea lui Heddi și a lui Pietro există numai în măsura în care ea o scrie.
Iată în continuare întrebările pe care i le-am pus și discuția noastră:
Bildungsromance i-am spus cărții tale, adică o poveste de dragoste care te definește, în care ajungi să îți găsești identitatea. Exact ca în Antichitate la școala lui Platon identitatea ta e dialogală, în sensul unei îndrăgostiri imperative și irepresibile, care urmează pașii străvechi: găsirea, pierderea, identificarea, individualizarea. Te întreb chiar ca la școala lui Platon: care postură îți oferă o șansă existențială mai mare: aceea de a iubi sau aceea de a fi iubit? Până la urmă se poate una fără de cealaltă?
Heddi Goodrich: Mă gândesc mult la asta. Pentru mine, cel mai important este să iubești. Suntem făcuți să iubim. numai așa putem fi umani și putem fi deschiși spre experiență – iubim oamenii, mâncarea, natura. Suntem creați genetic ca să iubim – a fi iubit vine automat. Dar într-o relație romantică „câștigătorul“ este mereu persoana care iubește.
“Când am început să rescriu totul în italiană, dintr-o dată am putut asculta frazele poveștii mele: auzeam acum bine tot ceea ce până atunci îmi sunase prost în engleză. Era chiar ca o experiență muzicală.”
Te-ai întors în Cartierul Spaniol în spirit – mai întâi în limbă, când ai scris cartea în italiană.
Cum te-ai decis să faci asta și cum te-ai decis apoi să o traduci în engleza care i-a consacrat succesul?
H.G: Am scris la început manuscrisul în engleză, dar am observat că lipsea ceva, că părea ieftin și artificial, nu mi se părea că e profund al meu. Apoi, un prieten a sugerat să scriu în italiană. Deși italiana mea era foarte bună, mi se părea că mi-ar fi absolut imposibil să scriu în italiană, ar fi un nivel mult mai înalt decât aș putea reuși vreodată. Dar când am început să rescriu totul în italiană, dintr-o dată am putut asculta frazele poveștii mele: auzeam acum bine tot ceea ce până atunci îmi sunase prost în engleză. Era chiar ca o experiență muzicală. Câteodată scriam o propoziție și știam că are nevoie de un ritm, dar nu aveam cuvintele sau informațiile. În mintea mea era doar ritmul, era o experiență auditivă, compuneam. Apoi am început să aud cuvinte, fraze întregi. Dar numai și numai în italiană – nu mi s-a întâmplat niciodată așa ceva în engleză – nici atunci și nici acum. E straniu: aud cele mai frumoase propoziții, ca și cum mi le-aș spune eu însămi în urechea dreaptă (niciodată în stânga) și apoi le transcriu. Nici nu mi se pare că sunt ale mele. Când scriu eu, atunci muncesc, e muncă intelectuală. Dar cele mai frumoase propoziții ale mele nu sunt un produs al activității intelectuale, ci pur și simplu le aud și le transcriu.
Când am terminat de scris în italiană, m-am uitat la primul manuscris, cel scris direct în engleză și mi s-a părut că e cu totul altceva – nu am păstrat prea multe din prima variantă. Am avut mult de tradus, de muncit. Dar nu mai era magie – magia a fost când am scris în italiană.
Oare putem spune că și pentru Pietro Bildungsromance-ul a funcționat la fel, în sens identitar? În aparență Heddi găsește pământul tectonic de care are nevoie într-o formă care să-i fie mai puțin toxică, în Noua Zeelandă, iar Pietro pare să pornească în căutarea lumii fantasmatice după care tânjește întorcându-se în universul spaniol al Cartierul Spaniol: îl regăsim explorându-l pe Cervantes, încercând să scrie un roman și lucrând la o întreprindere de… mori de vânt!
H.G.: N-am făcut niciodată conexiunea asta! Eu am ținut ca povestea de dragoste să nu fie unilaterală: cele mai multe povești de dragoste sunt istorisite de femeie. Dar bărbatul? Nu erau doi în povestea asta? Prin intermediul emailurilor transcrise în carte vedem că și el trece printr-o transformare. Amândoi parcurg câte un cerc și ajung aproape în același punct: ea își dă seama că nu are rădăcini și aste e OK. El își dă seama că are o grămadă de rădăcini – și asta e OK. Dar când amândoi realizează asta, asta îi separă pentru totdeauna, dar asta e OK, așa a vrut destinul, e un proces de creștere.
Cum se face că te-ai stabilit în Noua Zeelandă? Ai găsit un pământ nou și primitor… care în același timp este și el vulcanic?
H.G.: Sigur că nu a fost nicio coincidență; cred că sunt atrasă de pământul viu. Sigur că îmi plac locurile frumoase: cui nu-i plac orașele frumoase, pădurile frumoase, satele frumoase? Dar mie îmi plac mai mult locurile vii, vibrante, în transformare.
Noua Zeelandă este un loc cu activitate vulcanică: de curând chiar am avut o erupție tragică, acum vreo 6 săptămâni, au fost și victime.
Cred că mulți oameni sunt atrași de vulcan pentru că reprezintă tot ce se află dedesubt: inconștientul, gândurile profunde și întunecate despre care știm că o dată și odată tot vor apărea la suprafață, în mod inevitabil, pentru că așa funcționează forțele vieții. Este o putere care creează și distruge și cred că este un lucru atrăgător pentru toată lumea. E drept că unii se tem, nu vor să vadă lucrurile care rămân nespuse pentru că, de le-ar vedea, toate lucrurile în care au crezut toată viața vor cădea sub un semn de întrebare și ei vor pierde toate lucrurile în care credeau. Dar mie îmi place asta: cu ani în urmă și chiar cu câteva luni în urmă, a trebuit să dau drumul unor credințe vechi pe care le purtam cu mine de ani de zile – nu erau adevărate, erau distructive și a trebuit să le dau drumul să se ducă. Trebue să fii deschis și gata pentru schimbare.
“Cred în dragoste, ca o conexiune profundă între doi oameni.”
Cât de importantă este istoria pentru a ne defini? Și în ce fel o face pentru tine? Istoria înseamnă memoria, ceea ce ne definește. În școală nu se predă suficientă istorie: cu toții vrem să știm de unde am venit. Dar trebuie să știm și că istoria noastră este o interpretare a faptelor. Există un context care să fi făcut posibil un happyend pentru Pietro și Heddi? Până la urmă, ce înseamnă de fapt happily ever after? Nu cumva este un soi de mit – mai mult contemporan decât străvechi?
H.G.: Happyly everafter e ca un fel de moarte – tot ce avem ca experiență ar trebui să ne determine să ne dăm seama de mai multe lucruri despre noi, e un proces care nu are sfârșit. Trecem în altă viață și nu aflăm. Este foarte greșit că ne creștem fetele cu această idee despre un om care să vină în viața ta și să aibă grijă de tine. Nu cred că e ceva foarte valoros. Dar cred în dragoste, ca o conexiune profundă între doi oameni. Acum cred că există pe această planetă o ființă de care ești legat în profunzime și cea mai fericită situație este cea în care te întâlnești cu adevărat cu acea persoană și rezolvați ce aveți de rezolvat. Este legat de dragostea spirituală. Asta ar trebui să-i învățăm pe copii: despre legătura spirituală profundă care este dragostea. De aceea nu merg căsniciile în zilele noastre.
Romanul tău se citește pe nerăsuflate ca un fel de carte polițistă. Cât de greu este să scrii în afara „genurilor“, adică o carte sinceră și tandră despre iubire, care să nu fie siropoasă și un roman lucid fără a fi dur? De unde îți vine forța asta de a rezista trendurilor? În definitiv, sinceritatea, autenticitatea este cea mai mare provocare în zilele noastre.
H.G.: Am scris din inimă, fără să mă gândesc deloc la oricare altă carte. În mod specia,l am evitat toate cărțile scrise în Napoli. Am ținut însă în minte toate romanele care mi-a plăcut. Din fericire pentru mine nu cunosc trendurile și nu-mi pasă prea mult de ele. Eu scriu ce am eu de spus: dacă se potrivește cu Zeitgeistul momentului, cu atât mai bine, fantastic.
“Napoli e ca un râu: e mereu în mișcare, dar totuși e mereu un râu.”
Cartierul Spaniol e un soi de teren de trecere, un rit de trecere în sine, un labirint. „Tot ce ține de Napoli e imposibil“ spune Pietro în carte, cumva profetic. Într-adevăr, e locul care face posibile cele mai stranii întâlniri, cum este cea dintre Heddi și Pietro. Ai revăzut de curând Cartierul Spaniol? Așa ți se pare și acum?
H.G.: Am fost cu editorul și un fotograf de curând chiar în Cartierul Spaniol, în ianuarie anul trecut… și ne-am rătăcit. Am fost la apartamentul în care am locuit eu odinioară, am bătut la ușă, ni s-a deschis și am intrat – erau acolo niște fete care locuiau și fiecare piesă de mobilier era exact în același loc unde stătuse și când am locuit eu. Era atât de straniu! Fetele abia terminaseră facultatea, erau niște hippies. Editorul era consternat: citim o carte? ne uităm la un film? ne uităm la un film făcut după cartea mea? Era magic, uluitor. Într-adevăr, Cartierul Spanniol nu s-a schimbat prea mult, erau ceva mai mulți turiști, dar, în mare, la fel. Napoli e ca un râu: e mereu în mișcare, dar totuși e mereu un râu.
Despre ce va fi următoarea ta carte? Va fi o carte de ficțiune?
H.G.: Da, este despre prietenia între două femei, una mai în vârstă și una mai tânără. Este despre feminitate și masculinitate. Despre ce înseamnă să fii femeie și câtă masculinitate e într-o femeie. Este de fapt despre yin și yang – nu am mai spus nimănui asta, îți spun ție pentru că tu o să înțelegi. Noi gândim dualist: iată un bărbat, iată o femeie, dar de fapt ființele au proporții diferite din amândoi, pe care le țin în echilibru.
Cum scrii, Heddi? Compui după reguli sau scrii la impuls, ca atunci când îți vine să mărturisești ceva?
H.G.: Amândouă. Am impulsuri, îmi vin în minte propoziții și idei și le scriu. Dar atunci când vine vorba despre structura romanului, aici este un travaliu intelectual, am nevoie de metodă pentru că am standarde foarte înalte legate de arhitectura, structura romanului. Odată ce am structura, mă simt în siguranță și povestea poate curge. Lucrez mult la tensiunea narativă – este o parte foarte importantă a structurii.
Dincolo de ficțiune, cât din ceea ce ni se întâmplă crezi că se datorează strict deciziilor noastre conștiente și cât unor impulsuri care ne vin din istoria noastră personală sau colectivă?
H.G.: Mă gândesc mult la asta, nu cred că există un răspuns concludent. Pentru mine, destinul este unul dintre acele lucruri care acționează din umbră pentru că oamenii nu vor să îl vadă, nu vor să țină seama de el – asta pentru că viața poate fi foarte crudă. Nu e ușor să spui că destinul copiilor din Africa este să moară de foame. Dar în viața mea personală sigur ceva a fost predestinat, mi s-a arătat în vis în prealabil. Se spune că timpul nu există – ar trebui să ne gândim mai des la asta și la destin.
De ce anume are cea mai mare nevoie literatura azi? Dar scriitorii?
H.G.: Când mâ gândesc la cărțile care mă enervează, văd oameni care nu fac altceva decât să se joace cu limbajul, într-un mod intelectual, și nu spun nimic adevărat. Ar trebui să facă altceva. să lucreze în publicitate, de exemplu. Literatura e lucru serios și oamenii trebuie să fie onești și deschiși.
Cum arată cititorul tău ideal?
H.G.: E editorul meu din Italia. Primul lucru bun pe care l-am scris, această carte în italiană, l-am scris direct pentru el, cu el în minte.
Spune-mi care este pentru tine povestea de dragoste supremă din literatură.
H.G.: “Muzeul Inocenței” de Orhan Pamuk
Drama istoriei care îl copleșește pe Pietro este ușor de înțeles pentru noi, românii. Aproape că îl pot vedea pe Pietro, chiar pot spune că îl cunosc. Crezi că există o modalitate accesibilă de a domoli această dramă?
H.G.: Pietro este copleșit de cultura lui. Cultura este expresia umanității într-un loc – dar dacă îi ține pe oameni în loc ca să nu-și găsească identitatea nu este un lucru bun. Cred totuși că există o cale. Fiecare trebuie să și-o găsească, să crească din solul culturii sale. Poate e ușor pentru mine să vorbesc pentru că eu nu vin dintr-o cultură grea și deteminantă. Nu mă simțeam acasă în America, și am plecat, apoi nici în Napoli nu m-am simțit acasă și am plecat… nici aici în Noua Zeelandă nu mă simt complet inclusă.
M-am despărțit de Heddi ca de o veche prietenă și sufletul mi-a cântat când ea m-a numit my romanian sister. Go on, sis, scrie mai departe și îmbogățește lumea cu sens!
Text: Roxana Melnicu
Foto: PR