Mereu aranjată, mereu proaspătă și veselă, ca și cum ar veni de la o șuetă cu prietenele. Raluca Tița (35 de ani), pe lângă faptul că are o carieră de invidiat ca psiholog, are și o familie de admirat, cu nu mai puțin de trei copii. Cum reușesc ea și soțul să aibă și cariere și să crească frumos trei copii, aflăm chiar de la ea.
Cine ești tu, dragă Raluca? Cum te-ai descrie în câteva cuvinte?
Sunt Raluca Tița, mamă a trei copii minunați. Am o familie închegată, în care relațiile dintre membrii ei sunt bazate pe dragoste și respect. Sunt psiholog clinician, specialist în psihologie clinică, acreditată în Points of You, formată în terapia relațională de cuplu Imago. Aceste specializări vizează modelarea comportamentelor umane. Sunt ființa ce crede în iubire, în forța zâmbetelor, în fuziunea sufletelor, în puterea gândurilor, în optimism și dorința de cunoaștere. Cred în bunătatea și în forța creatoare a copiilor.
Sunt coordonatoarea programelor și proiectelor Fundației umanitare Gimmyi.
Îmi place mult tot ceea ce fac, deși nu vă ascund că nu întotdeauna este ușor, mai ales în activitatea din cadrul fundației. E dificil să te zbați ca să ajuți cât mai multă lume, conștientă fiind că resursele sunt insuficiente pentru câtă nevoie există. Partea bună este că am alături oameni minunați care se implică în proiectele noastre și că această activitate ne pune creativitatea la încercare. Realizarea mea cea mai mare este când îi fac pe oameni să-și îmbunătățească viața și să iasă din zona lor de confort.
Dintotdeauna ți-ai dorit copii? Câți visai să ai când nu erai măritată?
Vrem sau nu, suntem produsul mediului în care am crescut şi ne-am format ca oameni. Am crescut într-o familie în care copiii petreceau mult timp împreună și în care existau relaţii strânse între toţi membrii. Nu am conceput nicio clipă viaţa de adult fără copii.
Care-i povestea copiilor tăi? Cum au apărut? V-ați dorit și tu, și soțul mai mulți copii ori așa a fost să fie?
M-am căsătorit la 26 de ani și primul copil s-a născut când aveam 27 de ani. A fost o sarcina dorită, un copil pe care amândoi l-am iubit de la apariția celor două liniuțe pe testul de sarcină. Soţul este copil unic, dar şi el şi-a dorit mai mulţi copii. Când băiatul cel mare avea doi ani şi câteva luni, am hotărât împreună cu soţul că este timpul pentru al doilea copil. Dintotdeauna am considerat că nu este bine ca diferenţa de vârstă dintre fraţi să fie prea mare, ca ei să aibă preocupări comune. Amândoi ne-am dorit mult a doua sarcină, care, din fericire, a fost gemelară. Primul caz din familie, spre bucuria tuturor. Când am aflat că sunt doi, bucuria a fost imensă, iar Dumnezeu a hotărât să fie de sexe diferite cei doi copii. Avem trei copii minunaţi, doi băieţi şi o fată, pentru că aşa a fost să fie. Mulţumim lui Dumnezeu că sunt sănătoşi.
Cum e viața cu trei copii? Ce provocări vă ridică? Ce satisfacții vă aduce?
Viaţa cu trei copii este foarte frumoasă. Poate nu credeţi, foarte uşoară. Copiii nu se plictisesc niciodată împreună, inventează jocuri noi, învaţă unii de la alţii şi, chiar dacă sunt diferiţi, au ceva în comun: se iubesc foarte mult. Sunt încă mici, cel mare are opt ani, iar gemenii – cinci, dar petrec tot timpul liber împreună. Nici nu îmi imaginez cum se descurcă părinţii care au un singur copil, cred că e mult mai solicitant pentru ei să îi ocupe timpul, mai ales când este mai mic şi are mare nevoie să petreacă timp cu co-vârstnicii.
În casă, afară, în parc sau în excursii, copiii mei sunt plini de energie, inventivi şi foarte veseli. Au personalităţi diferite, preocupări diferite, dar se iubesc între ei, împart jucăriile, sunt grijulii unii cu alţii şi se completează. Vreau să cred că avem trei copii fericiţi. Asta este ceea ce ne dorim!
Cum arată o zi obișnuită din viața voastră ca familie? Dar o zi de weekend?
Nicio zi nu este la fel ca alta. Deși au camere proprii, copiii dorm împreună în aceeaşi cameră. A trebuit să adaptăm mobilierul în camera băiatului mai mare pentru că gemenii nu vor să doarmă fără el şi nici el fără ei.
Desigur, avem o oarecare rutină: se trezesc dimineaţa, se joacă, se spală, se joacă, mănâncă, se joacă, se îmbracă si plecăm. Eu plec prima, cu cel mare la şcoală, şi îmi continui drumul la Centrul de Psihoterapie, unde mă aşteaptă clienţii (îmi încep programul cu minunații mei copii speciali). La o jumătate de oră, pleacă de acasă soţul meu, cu gemenii la grădiniţă, apoi se duce la birou. După-amiază, ia el băiatul mare de la afterschool, iar eu iau gemenii de la grădiniţă. De aici începe programul comun al copiilor. Ieşim în parc, mergem la film, la locuri de joacă etc. sau, dacă vor, rămân să se joace acasă. Avem o cameră mare cu jucării, fiecare are jucăriile proprii în camera lui, dar de cele mai multe ori se joacă în camera de zi împreună cu noi, cu bunicii sau cu prieteni de-ai lor. În weekend, de obicei copiii merg la ţară la bunici, la Snagov. Au curţi mari la dispoziţie să se plimbe cu biciclete, cu maşinile electrice, cu trotinetele, să alerge, să se joace cu animalele, cu prietenii pe stradă sau în parc, să viziteze diverse locuri etc. Se întâmplă adesea să plecăm în excursii în ţară. Lor le place foarte mult să vadă locuri noi, să cunoască oameni noi, să fim toți împreună.
Cum se înțeleg frații între ei?
Am mai spus, au personalităţi diferite, dar au preocupări comune. Ei înţeleg diferenţele dintre ei şi se iubesc foarte mult. Încă de la apariţia gemenilor, Patrick, băiatul cel mare, şi-a asumat rolul de protector („sunt gemenii mei”, așa le spune Patrick tuturor despre frații lui). A fost pregătit dinainte de apariţia lor ce înseamnă să fii frate mare. Nu a existat nicio clipă sentimentul de gelozie între ei. Băieţii sunt preocupaţi de jocuri băieţeşti, iar fata este preocupată de modă, farduri, animale de companie etc. Chiar dacă uneori se joacă fiecare cu altceva, se caută din priviri.
Cum reușești să împaci cariera cu viața de familie, mai ales fiind mamă de trei copii? Ai ajutoare?
Este adevărat că, odată cu apariția primului meu copil, am luat decizia să fiu alături de el tot timpul, știind că prezența mamei este indispensabilă pentru buna lui dezvoltare, mai ales în primii ani de viață. La fel de adevărat este și că, odată cu intrarea copilului în colectivitate (mersul la grădiniță), mama poate să-și rezerve timp pentru alte preocupări.
Am ştiut că prezența mamei este absolut necesară în primii ani de viață ai copilului pentru a-i satisface nevoile de îngrijire de bază, de oferire a dragostei necondiționate, de stimulare: să-i dezvolte copilului capacitatea de a gândi pentru sine, să facă corelaţia între cauză şi efect, să testeze realitatea, să depăşească limitele mediului, să înceapă să urmeze comenzi simple de siguranţă, să exprime mânia şi alte sentimente, să înveţe să se separe din când în când de părinţi, fără a pierde iubirea lor, să înceapă să renunţe la credinţa că el este „centrul universului”. Ca mamă, trebuie doar să îl susții și să îl încurajezi să cunoască lumea pe care încă o vede prin ochii tăi. Timpul pentru reînnodarea carierei a venit odată cu intrarea gemenilor la grădiniță. Nu a fost greu pentru că, deși am stat acasă, nu am pierdut contactul cu noutățile în domeniu, informându-mă din lucrările de specialitate, din media, din discuțiile cu profesioniștii, din participarea la cursuri de perfecţionare. Sigur că poți să-ți reiei activitatea profesională după niște ani de absență din câmpul muncii! Să nu uităm că, oricum, trebuie să ne specializăm necontenit în domeniul nostru de activitate. Poate că este un oarecare efort inițial, dar, cu perseverență, poți să fii în pas cu noutățile în meseria pentru care te-ai pregătit. Avem timp pentru carieră, dar încercăm să ne facem cât mai mult timp pentru a-l petrece cu copiii. Ne ajută părinţii, sunt implicaţi foarte mult în susţinerea noastră.
Tu și soțul mai aveți timp pentru voi doi? Cum s-a schimbat relația voastră pe măsură ce au apărut copiii?
Eu cred că o căsnicie fericită trebuie să aibă o bază solidă: dragostea, conectarea, compatibilitatea, aprecierea, dorința de a fi împreună, sprijinul reciproc necondiționat, buna comunicare, obiective comune. Pe lângă eforturile comune ale ambilor soți să asigure tot ce este mai bun și mai bine pentru copii, ei trebuie să se completeze reciproc. Aş afirma că relaţia noastră nu s-a schimbat pe măsură ce au apărut copiii. Amândoi suntem persoane responsabile şi statutul de părinte cu trei copii a fost asumat absolut firesc. Am evoluat ca oameni, am căpătat competenţe noi, fără niciun efort. Avem șansa să beneficiem de sprijinul părinților noștri, astfel încât ne facem timp și pentru noi. Ieșim în oraș destul de des, ne întâlnim cu prietenii, mergem în concedii cu copiii, dar și fără ei.
Ce consideri important în educația copiilor voștri?
Relația mamă-copil este decisivă pentru dezvoltarea normală, sănătoasă a copilului și este de neînlocuit în primii ani de viaţă. Sfatul meu pentru mămici este să pună întotdeauna interesele copiilor pe primul plan. Ambii părinți trebuie să susțină copiii întotdeauna, să le fie alături în orice situație, să îi facă să priceapă că sunt de partea lor în orice împrejurare și, mai ales, să conștientizeze că sunt iubiți necondiționat. Rezultatul va fi dezvoltarea unui atașament sigur al copiilor față de părinți, care va determina, din partea copiilor, atitudini comportamentale pozitive și dorința de progres continuu. Soţul meu şi eu ne dorim ca ai noştri copii să aibă cât mai multe experienţe, dezvoltându-și astfel orizontul cunoaşterii.
Citește și:
- Diana Bart: Mă simt completă
- Nuami Dinescu: Viitorul înseamnă să nu permiți nimănui să-ți ia speranța
- Ilinca Obădescu: Munca în televiziune m-a maturizat
Articol preluat din ediția de iunie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Cătălina Oprea
Foto: arhivă personală