Spectacolul “Our Ladies of Perpetual Succour” (Fecioarele noastre grabnic ajutătoare) de Lee Hall, după romanul „Sopranele” de Alan Warner, traducerea și adaptarea Carmen Stanciu, este un spectacol în regia și coregrafia lui Răzvan Mazilu care se va juca în cadrul Festivalului Național de Teatru. Așa cum spune Răzvan Mazilu, ”ne aflăm în fața unui spectacol aparte, greu de încadrat: este și musical, și text contemporan, este parabolă despre viață și moarte și e spectacol-concert. Pe scurt, e un spectacol de teatru. Complex, inedit, incisiv, pe alocuri șocant, dar, peste toate acestea, plin de emoție.”
Răzvan Mazilu este un artist complet. Balerin, coregraf, regizor, în orice postură s-ar afla, nu face rabat de la actul artistic. De altfel, el însuși spune că în cazul său nu disociază artistul de om. De fapt, aceasta este substanța artistului, trăiește în și pentru artă.
“Our Ladies of Perpetual Succour”(Fecioarele noastre grabnic ajutătoare) de Lee Hall este un spectacol fascinant, la care ai semnat regia și coregrafia. Cum a fost experiență regizorală pentru acest spectacol?
O experiență totală, complexă, așa cum înțeleg eu să îmi acord experiența fiecărui proiect, o mare aventură pe care ai șansa să o trăiești, poate, o singură dată în viață și atunci o trăiești plenar. Adică: am aprofundat textul cât am știut de bine, împreună cu actrițele din distribuție am descifrat partiturile muzicale cu cea mai mare seriozitate (mai ales că play-listul e o adevărată provocare!), am dansat și am întors povestea pe toate fețele, ludic, atent și cu bucuria pe care ți-o dă un proiect unic.
De la dans, la regie e un drum dificil?
Nimic mai firesc în cazul meu. Dintotdeauna am jonglat cu planurile, cu ipostazele, încă din anii ’90, când am debutat. Am făcut și balet neoclasic, și dansul contemporan cel mai radical, și teatru, iar acum trecerea la genul musical, care le înglobează pe toate, mi se pare extrem de firească.
Ai experimentat stiluri diferite de dans, ai făcut coregrafia multor spectacole. Nu ți-e dor de un spectacol de balet clasic?
Nu, nu am astfel de nostalgii, pentru că eu nu trăiesc în trecut, ci mă uit cu entuziasm, cu exaltare chiar, la viitor. Conțin baletul clasic în tot ceea ce fac, formația mea, stilul meu includ rigoarea și estetismul calofil al baletului clasic. Iubesc baletul și ador să îl privesc atunci când e excepțional făcut.
Ce se ascunde în spatele echilibrului, simetriei, energiei pe care o transmite dansul?
Poate că emoții. Senzații. Nu concep dansul fără emoție, despre emoție e vorba. Anularea acesteia mi se pare atributul artiștilor netalentați și inculți.
Cum te regăsești, dincolo de scenă?
Citind, călătorind, încercând să trăiesc frumos și în armonie. Dincolo de scenă e prelungirea acesteia, orice activitate a mea e legată de profesie. Existența mea e însăși profesia, dansul și teatrul.
Câte ore te antrenezi și ce presupune pentru tine a fi în formă?
Acum mă antrenez mai rar decât o făceam atunci când dansam mult, când aveam un repertoriu bogat. Acum nu mai apar decât în “Mon Cabaret Noir”, la Teatrelli, dar asta nu înseamnă nicidecum un abandon, o retragere. Poate fi doar o perioadă care lasă loc creației, regiei. A fi în formă presuspune a fi performant, nu mă interesează să văd pe scenă efortul, transpirația, ci bucuria interpretării.
Dacă ai avea ocazia să poți vorbi milioanelor de români care stau în fața televizorului, ce le-ai spune pentru a-i chema la teatru?
Uitați-vă la televizor, apoi închideți-l, îmbrăcați-vă frumos și veniți să vedeți un alt tip de emoție, mai autentică.
Citește și:
- Silviu Biriș: Munca de actor este o bucurie
- Marius Manole: O singura dragoste, scena
- Serge Ioan Celebidachi: Muzica și imaginea sunt parte din viața mea
Text: Ivana Iancu
Foto: PR