La numai 31 de ani, se poate spune că Sabrina este o femeie împlinită: frumoasă, talentată, cu o familie de invidiat și o carieră bogată în roluri, spectacole și premii.
Actriță la Teatrul Odeon, este o tânără pentru care lumea însăși este o scenă. Sinceritatea nedisimulată, optimismul, dar și viziunea complexă dată de cultură o fac una dintre cele mai bune artiste din generația sa. Nu întâmplător dialogul cu ea este viu și interesant, plin de întorsături.
Cum era Sabrina în studenție?
Eram roşcată morcov. Aşa mă simțeam și pe dinăuntru. Fetița manga (n.r. personaj de desene animate). Totul mi se părea electric și vibrant. Am intrat la UNATC și îmi plăceau toate provocările pe care le primeam la cursuri, îmi plăcea să improvizez, să inventez, să mă joc, eram prima cu mâna sus. Când mă gândesc la asta, îmi dau seama că m-am schimbat. Eram mai curajoasă. Muzica și călătoriile erau iubirile mele. Ascultam muzică electronică, mergeam la party-uri foarte des. Călătoream cât de mult se putea, plecam spontan unde îmi venea chiar şi fără niciun ban, cu autostopul sau cu trenul. Într-o vară, am plecat prin Europa câteva săptămâni, cu un abonament de tren Interrail, de neratat pentru cine are poftă de puțină aventură, am plecat și am stat câte două zile în fiecare capitală, cu foarte puțini bani, câștigam făcând brățări din ațe si biluțe, iar prietenul meu de atunci cânta la vioară. A fost o experiență extraordinară şi plină de peripeții. Credeam că teatrul pe care îl fac trebuie să își ia seva din experiențele mele, din felul în care îmi trăiesc viața. Să vii a doua zi la curs cu o emoție nouă, o impresie nouă, să ai despre ce vorbi. Să îți pui la cale lumea interioară. Mai bine să trăiești ceva decât să ajungi la curs la timp… cum îmi scrisese pe peretele căminului un prieten într-o zi, când nu ajunsesem la cursul de dimineață… „Viața e scurtă! Ai mai luat două absențe“. Nu recomand nimic, doar că… așa gândeam.
Câte visuri de atunci mai ai în buzunar?
În facultate dansam mult. De mică făcusem balet, așa că acum găsisem o continuitate în dansul contemporan. Profesoara mea era Lorette Enache, un om și un profesor care te inspiră și alături de care simți că ești pe un drum. Mă pasiona tot ceea ce puteam exprima cu corpul meu ‒ și mai ales întâlnirea dintre teatru și expresie corporală. Am descoperit atunci și am citit pe nerăsuflate cartea lui Jacques Lecoq. Școala sa din Paris se ocupă de armonia dintre corp și teatru. Mi s-a părut extraordinar, era exact ceea ce căutam și, în plus, mai era și în Paris, iar eu, după ce făcusem teatru francofon în Arad cu trupa Amifran, aveam o dragoste specială pentru teatrul în limba franceză și Franța. Eram în anul III de facultate. Mi-am făcut dosarul pentru a aplica la École Jacques Lecoq, am scris tot ceea ce era de scris, am obținut scrisorile de recomandare necesare, eram hotărâtă… și totuși nu destul. Nu l-am depus. Lucrurile începeau să se lege în București după facultate, urma masteratul, mi-a fost greu să las totul baltă. În orice caz, a rămas un vis de-al meu. De fapt, școala aceasta nu se adresează proaspeților absolvenți, ci acelora oarecum mai copți, să zic așa, deci rămâne un subiect deschis.
Ce faci, de obicei, de ziua ta, de ziua lui, de ziua voastră?
Nu e mereu la fel. De ziua mea, anul trecut eram cu soțul meu, Ionuț Vișan, și cu băiețelul nostru Artur sus la cabana Bâlea Lac. Dacă s-ar putea, mi-aș dori să fiu mereu sus în munți cu fiecare dintre ocaziile pe care le-ai amintit. Nu există nimic care să mă facă să mă simt mai liniștită ca muntele. Dar anul trecut a fost o excepție, pentru că zilele noastre de naștere, a mea şi a soțului, actor și el, sunt în octombrie, perioadă în care de obicei se joacă mult și sunt festivaluri, deplasări, așa că de multe ori s-a întâmplat ca de zilele noastre de naștere să fim în altfel „sus pe munte“, făcând ceea ce iubim, jucând un spectacol și uneori chiar împreună. De ziua lui îi fac mereu un tort și ajung să-l mănânc eu pe tot, el nu se omoară cu dulciurile. Dar așa mi-a făcut mama mie mereu și obiceiul ăsta îmi dă senzația de casă, de protecție, de iubire, așa că nu pot să nu i-l fac.
Aniversarea noastră este în noaptea de 13 spre 14 iulie, de ziua Franței. Am început să fim împreună în această noapte acum 11 ani. Eram la Phalsbourg, în Franța, pe o bancă, în curtea unei școli, făceam acolo un atelier de teatru și pe cer pocneau artificiile. Nu este chiar un obicei, dar încercăm ca în fiecare an de ziua noastră să mergem undeva special. Anul viitor avem de gând să ne întoarcem în Franța. Deși, în timp, am ajuns să avem tot felul de zile aniversare, cununa civilă, nunta religioasă, ziua aceea când am început să fim împreună rămâne pentru noi ziua noastră.
Fiul vostru va crește în culise și la repetiții. Te temi sau te bucuri că va lua și el patima lumii teatrului?
Într-adevăr, Artur a ajuns de foarte mic pe la teatru, pe scenă și în culise, cam pe la șase luni a început să vină la repetițiile mele de la Teatrul Odeon. Îl alăptam și era necesar să vină soțul cu el când aveam o repetiție mai lungă. Am avut și câteva tentative de a intra cu el să văd un spectacol, când avea cam 2-3 luni. Îl țineam în ham și speram că va adormi, dar nici gând, tentative eșuate. A fost și pe la Teatrul Mic, unde este angajat soțul meu, și pe la Unteatru, unde lucrăm amândoi. Este o atmosferă specială, magică pentru el, și cred că e minunat că are și va avea contact cu lumea asta așa, din interior. Apoi, dacă se va împătimi de teatru, dacă îl va iubi ‒ sau, dimpotrivă, va avea o aversiune față de el, poate dintr-un prea-mult, cine știe, rămâne de văzut, va face ceea ce va dori ‒, nu am obiecții în caz că va dori să se facă actor. Până acum era o meserie nesigură, care în rare cazuri asigură o situație financiară confortabilă, dar astăzi ce mai este sigur?! Când am dat eu la facultate, la teatru, arhitectura era meseria viitorului, iar acum abia îți găsești de lucru ca arhitect: sora mea Ștefana este arhitect și a avut destule peripeții, ca să mă exprim cu delicatețe, până să găsească ceva de lucru care să-i placă într-adevăr. Astăzi orice meserie pare riscantă.
Ce ritm de viață are o mămică actriță?
Ritmul este alert și toate spațiile sunt ocupate. Dar, încet-încet, am găsit loc, pe lângă tot ceea ce ține de copil, și pentru ceea ce am eu nevoie. Până să facă un an, nu părea posibil să mai ajung vreodată să mă ocup de mine, așa cum obișnuiam. Dar timpul de care dispunem are o elasticitate incredibilă și, vrând-nevrând, le faci pe toate, le înghesui la început și apoi au loc destul. Ca animăluțul fantastic din filmul „Fantastic Beings and Where to Find Them“, cu Eddie Redmayne, unde apare un dragon mic pe care dacă îl pui într-un ceainic stă lejer, iar dacă îl scoți în cameră o ocupă pe toată. Așa și eu: mă întind sau mă înghesui, dar încap. A, uite un citat pe care îl aveam scris pe undeva, din „The Doors of Perception“, scrisă de Aldous Huxley, după care și-au dat numele trupa The Doors, „So little time, so little to do“. Îmi plăcea de atunci, dar după ce am născut a prins sens mai mult ca oricând, deși nu imediat.
Am și un real ajutor din partea soțului meu, Ionuț, încercăm amândoi, cât se poate, să nu repetăm în același timp, ca să putem sta cu Artur pe rând. Avem și o bonă care ne ajută, mai ales în serile când avem amândoi spectacole… și uneori sora mea. Bunicii sunt departe, din păcate. În rest, dacă, de exemplu, termin o repetiție și am apoi spectacol seara, între ele fug acasă, moment în care altădată rămâneam la teatru sau în zonă, mâncam ceva, citeam, mă relaxam. Deci da, ritmul este altul, cu siguranță.
Ce stil de viață te ajută să fii tu însăți mereu?
Cred că unul dinamic, sănătos. Cu cât sunt mai activă, cu cât reușesc să fac toate cele pe care mi le propun, cu atât mă simt mai… eu. Îmi place să fac sport, asta mă eliberează și mă face să mă simt bine în corpul meu. Încerc să fac asta zilnic câte o jumătate de oră, alerg, înot sau fac antrenamente cardio. Mă simt eu când mănânc ceea ce îmi place, când mă îmbrac așa cum simt că mă reprezintă. Uneori, seara după spectacol, mă simt mai aproape de mine, mai liberă, mai curajoasă, mai frumoasă. Sunt norocoasă, munca mă face să mă simt eu însămi.
Ce spectacol te-a făcut să crezi mai mult în menirea ta?
Spectacolul care m-a făcut realmente să meditez la menirea mea este „Pescărușul“ de A. P. Cehov, unde o joc pe Mașa. Spectacolul vorbește în mai multe feluri despre menirea unui artist pe lume. Te face să te întrebi despre tine: cine ești, încotro te îndrepți, de ce, care-i rostul, pentru cine creezi… nu e ceva apăsător sau deprimant, dar nu e ceva la care să mă pun de obicei să meditez. Apoi, la un moment dat în piesă, se desprinde de povestea fiecărui personaj și de poveștile lor împreună ceva mai înalt, un mesaj. Mesajul e dincolo de întrebările, destul de concrete, pe care le-am înșirat mai sus, nu îl pot defini clar, dar are legătură cu tinerețea, cu bătrânețea, cu iubirea dintre cele două, cu iubirea pur și simplu, cu moartea. Ceva blând și moale care plutește. Ca fumul care apare, la propriu, în spectacol. Fumul ăsta înconjoară patul pe care stă un Om, un bătrân, așezat acolo cu grijă de către un tânăr, iar omul pare deasupra norilor. E trist și totuși nu e, e plin de speranță.
Lucrul cu Andrei Șerban la acest proiect și nu numai, este a treia experiență alături de el, m-a îmbogățit. Perioada aceasta de doi ani de lucru cu el m-a făcut să-mi cercetez menirea, apropo de întrebare. A fost Întâlnirea. Alături de el am trecut prin multe feluri de a mă raporta la ceea ce fac, la mine, la rol, la teatru. Dezechilibrul, incomodul pot deveni pământ fertil pentru un actor. Pentru că el nu te lasă să fii prea comod, te provoacă mereu. Printre multe altele, m-a învățat să joc mereu ca și cum aș juca pentru ultima dată. Nu e ușor, dar încerc să-mi amintesc asta în serile de spectacol. M-a revigorat ca actriță, ca persoană. Îi sunt recunoscătoare.
Aveți o nominalizare la premiie UNITER in familie. Cum a fost primirea veștii? Dar seara premiilor?
Da, am fost nominalizați amândoi anul acesta și eu, și soțul meu la categoria cel mai bun rol secundar feminin, respectiv masculin, pentru rolurile Mașa și Medvedenko din piesa „Pescărușul“ de A. P. Cehov, regia Andrei Șerban, despre care v-am vorbit mai sus. Ce veste! M-a bucurat tare. Tocmai ieșeam din camera băiețelului meu, după ce îl adormisem, și Ionuț mi-a spus: „Suntem nominalizați amândoi! Ce zici?“ Ce să mai pot zice? Mi s-a părut grozav, mai ales că nu mă așteptasem chiar deloc. Spectacolul a fost extrem de apreciat și, realmente, cred că este un spectacol bun! Cred că m-am gândit că probabil va fi nominalizat la cea mai bună regie sau la cel mai bun spectacol, dar nu m-am gândit deloc că vom fi observați individual. Ca actor, când simți că un spectacol în care joci e foarte bun, te confunzi ‒ sau cel puțin eu simt că mă confund ‒ cu echipa și știu că lucrurile funcționează pentru că suntem o echipă. Și în momentele astea nu te mai simți tu, adică nu tu faci un rol, ci noi, noi vorbim despre ceva împreună. Spunem o poveste.
În seara premiilor mă simțeam fericită să fiu acolo, a fost foarte frumos pentru că teatrul Unteatru a primit premiu de excelență și eram o echipă mare acolo, dintre cei de la Unteatru, și am urcat cu toții pe scenă, un moment foarte emoționant. Cât despre momentul în care s-au spus nominalizările pentru categoria mea, îmi bătea inima atât de tare și parcă nu mă simțeam deloc pregătită să urc pe scenă să spun câteva vorbe în cazul în care aș fi câștigat, astfel încât atunci când am auzit numele câștigător, și nu era al meu, am simțit o ușurare atât de mare, am fost mulțumită. Așa am simțit că va fi și era bine. Nu zic că nu mi-ar fi plăcut să câștig, dar parcă nu eram pregătită. În plus, nominalizarea asta a fost o întâmplare cap-coadă, așa încât nu era nevoie neapărat de continuare ca să mă împlinească mai mult.
Ce a însemnat asta în cariera ta? Îți crește cota?
Nominalizarea a fost o bucurie, un imbold, un semn că ar trebui să continui pe acest drum, pentru că mereu ajungi să te întrebi. A însemnat și o atenție mai mare asupra mea, vizibilitate. Asta prinde bine oricărui actor. Mi-aș dori să aibă un efect asupra felului în care reacționează publicul spectator, când ar auzi eventual că joc în vreo piesă, să îl facă să vină. La Unteatru, la Teatrul Odeon.
Ești o apariție fragilă. De unde forța și determinarea de pe scenă?
O joc! Glumesc… cred că după avântul curat și curajos de copil care m-a ținut anii de liceu și primii doi ani de facultate, perioadă în care mă simțeam puternică, determinată și de neoprit, am început să conștientizez diverse lucruri care m-au făcut să trec planurile astea pe interior și să fiu mai atentă la ceea ce arăt. Atunci, probabil, devenind mai timidă, a trecut la conducere fragilitatea despre care vorbești. Pe care o știu dintotdeauna în mine, dar cred că nu o lăsăm să primeze.
Ce cărți citești în vacanță?
Acum citesc „Obosit de viață, obosit de moarte“ de Mo Yan. Este o carte grozavă, un roman visceral. Vorbește despre multiplele reîncarnări ale unui om în măgar, taur, porc… până aici am citit eu și mai urmează. Mo Yan a luat premiul Nobel pentru literatură în 2012.
Ce vacanțe faceți voi trei?
Vara asta am fost plecați în Sardinia, la Bosa Marina. Sardinia este un loc cu adevărat aparte, peisajele par din altă lume, întinderile pustii și munții colțuroși și în același timp tociți, care, deși de sute de ani la aer, par proaspăt ieșiți din Marea Mediterană, iar mâncarea e genială. Am fost câteva zile la Gura Portiței, un loc foarte drag nouă. Am fost și anul trecut și este într-adevăr așa cum se zice, un paradis încă neatins. O fâșie de pământ între deltă și mare, o plajă în mijlocul apelor. Un loc încă sălbatic, fără muzică pe plajă, fără tarabe, fără aglomerație. Cu nisip curat, unde poți găsi ceea ce rar mai găsești prin stațiuni, scoici de toate felurile sau pietre superbe. Sunt căsuțe direct pe plajă, ceea ce ador, iar mâncarea este foarte bună! La final de august am fost la munte, în Maramureș, am găsit acolo o cabană astă-iarnă și ne dorim să ne întoarcem să vedem munții aceia și vara și să facem traseele. Apoi să vedem ce idei ne mai vin și ce mai apare spontan.
Băieții te alintă?
Da! Știți cum se spune despre băieți, că trag la mămicile lor? Ei, bine, da. Artur acum începe să fie așa, până acum, pentru că tăticul lui are o relație foarte specială cu el și îi este foarte dedicat, nu simțeam că ar trage mai mult spre unul sau altul, acum însă a început să fie mămos și e atât de dulce, îmi ia fața între mânuțele lui și se uită într-un asemenea fel, de nu mai pot de drag. A început să și vorbească binișor și este un adevărat spectacol. Da, sunt o soție și o mămică alintată și am doi băieți minunați lângă mine.
Vine curând toamna. Ce proiecte ai și la ce spectacole ne inviți?
În toamna aceasta voi lucra la spectacolul „Strigoii” de Henrik Ibsen la Unteatru în regia lui Silviu Debu, iar apoi la piesa „Rătăciți în Yonkers” de Neil Simon, tot la Unteatru în regia Andreei Vulpe. Vă invit cu mare drag să vedeți aceste spectacole și altele la Unteatru: „Ce zile frumoase” de S. Beckett și „Trădare” de H. Pinter, regia Sânziana Stoican, „Pescărușul” de A.P. Cehov, regia Andrei Șerban. La Teatrul Odeon vă aștept cu drag la ultima premieră „Delirium” după Frații Karamazov, regia Vlad Massaci, și multe alte spectacole frumoase, dintre care „Titanic vals” de T. Mușatescu, regia Alexandru Dabija, sau „Kafka. 5 vise”, regia Dragoș Galgoțiu. Iar la Teatrul de Comedie vă invit să vedeți „Mult zgomot pentru nimic” de W. Shakespeare, regia Andrei Șerban.
Care sunt cei mai frumoși pași pe care i-ai făcut pe scenă?
Poate unul dintre momentele importante, experiența care m-a format pentru mai târziu, un adevărat început pentru mine au fost ziua în care am jucat pentru prima oară „Ce zile frumoase” de Samuel Beckett în regia Sânzianei Stoican și apoi toată povestea care a urmat. Eram împreună cu Sânziana și cu Ionuț Vișan, și el joacă în acest spectacol, pe acest drum al teatrului, din facultate, iar acum… îndrăzneam. Zic asta pentru că este o piesă extrem de dificilă, un eseu despre felul în care ne trăim viața, despre bătrânețe și moarte, un spectacol de teatru absurd. Iar noi, niște copii (era în 2011, nu că astăzi nu am mai fi copii, dar au trecut niște ani), ne asumam să vorbim din perspectiva noastră despre ceea ce înseamnă bătrânețea. Am lucrat mult, am discutat fiecare cuvânt și detaliu, aveam încredere, dar emoțiile pe care le-am avut în ziua în care am împărțit spectacolul, pentru prima oară, cu publicul, nu pot fi redate în cuvinte. A fost bine primit și discutat. Și de atunci a început aventura acestui spectacol, care a călătorit mult și care încă se joacă la Unteatru. A fost și îngerașul meu păzitor între cuvintele acestui spectacol, acestui delir de cuvinte, deoarece la Gala Tânărului Actor Hop în 2012 m-a văzut jucând doamna Dorina Lazăr, atunci director al Teatrului Odeon, și m-a chemat la o audiție în urma căreia m-a și angajat. Era visul meu! Îmi dorisem dintotdeauna să mă angajez la Teatrul Odeon. Iar primii pași pe scena Teatrului Odeon în piesa „Titanic vals” de T. Mușatescu, regia Alexandru Dabija, au fost bucurie, magie, împlinire.
Ai fost singură pe drumul ăsta?
Niciodată, doar în măsura în care omul este întotdeauna singur. Familia mi-a fost mereu alături, iar în teatru am lucrat mereu în echipă, constant alături de câțiva oameni, deja prieteni vechi, din anii facultății, echipa colegilor mei de la Odeon și trupa Unteatru, fără de care nu aș fi reușit nimic.
Citește și:
- Simona Mihăescu: Mă simt împlinită când aduc emoție
- Tudorița Enache cântă pe viață și pe moarte
- Stela Popa: Acasă e unde îmi este familia
Material apărut în Revista Femeia., octombrie 2019
Text: Ivana Iancu
Foto: PR, arhiva personală