Unii visăm la călătorii lungi și memorabile, alții, ne dorim case, mașini, haine (poate scumpe)… Sunt oameni care își doresc să aibă doar ce pune seara copiilor pe masă sau, mai rău, copii care muncesc pentru a le pune ei părinților bolnavi mâncarea în față! Sunt, în lumea asta, oameni fericiți, oameni triști că nu au cât și-au dorit, oameni nemulțumiți că nu au ajuns unde și-au dorit… Dar sunt și oameni care își doresc atât: să mai trăiască o zi!
La 16 ani, cu toții aveam visuri! La 16 ani, aveam o viață înainte, visam la studii, la partenerul ideal, visam că schimbăm lumea! La 16 ani… Andreea a aflat că viața ei nu va fi niciodată așa! La 16 ani, Andreea a învățat să lupte și să creadă, dar mai ales, a învățat să accepte!
O luptă începută la 16 ani, ajunsă într-un punct critic
Andreea Anița suferă de o formă rară și extrem de agresivă de cancer, sarcom sinovial, diagnostic primit la doar 16 ani. Boala a apărut inițial la nivelul genunchiului, însă, în ciuda tratamentelor urmate de-a lungul anilor, s-a extins ulterior la plămâni și în zona inghinală. Astăzi, viața ei depinde de accesul la un tratament inovator disponibil exclusiv în Statele Unite, al cărui cost ajunge la 2,3 milioane de dolari.
Pe 9 ianuarie 2026, în România a fost lansată cea mai amplă campanie umanitară de până acum, cu scopul de a strânge suma necesară pentru ca Andreea să mai primească o șansă reală la viață. Campania a mobilizat rapid mii de oameni, iar povestea ei a devenit un simbol al solidarității într-un context medical extrem de dur. Practic, din această dată, tot mai mulți oameni au început să se alăture unei lupte pe care Andreea nu o mai putea duce singură.
„Respirația a devenit o luptă. Mă sufoc stând”
Starea de sănătate a Andreei s-a deteriorat vizibil, în ultimele luni. Într-un mesaj publicat pe rețelele de socializare, ea a descris cu sinceritate dificultățile zilnice cu care se confruntă, explicând că respirația, un gest banal pentru majoritatea oamenilor, a devenit o luptă continuă.
„De două luni obosesc foarte repede. Mă opresc și mă enervez. Scările sunt o corvoadă. Tușesc. Tușesc când vorbesc. Tușesc când încerc să cânt. (…) Respirația a devenit o luptă. Mă sufoc stând. Mă sufoc mergând. Aerul vine, dar nu până la capăt”, a scris Andreea.
”Eram copil când a început totul!”
Pentru ea, pierderea capacității de a cânta este una dintre cele mai grele consecințe ale bolii. Muzica a fost mereu un mod de exprimare și de echilibru interior, iar liniștea forțată prin care trece acum este descrisă ca o pedeapsă greu de dus. Cu toate acestea, Andreea vorbește și despre speranță, despre tratamentele pe care le urmează și despre dorința de a reveni, cândva, la viața activă care a definit-o.
”Tușesc. Tușesc când vorbesc. Tușesc când încerc să cânt. Și asta e cea mai grea pedeapsă. Am cântat mereu, nu pentru lume, ci pentru că asta mă face să fiu eu. Acum stau într-o liniște forțată. Mișcările bruște mă amețesc. Respirația a devenit o luptă. Mă sufoc stând. Mă sufoc mergând. Aerul vine, dar nu până la capăt. (…) Eram copil când a început totul. Uneori simt că am rămas blocată în clipa în care viața mi s-a schimbat în acest fel. O pedeapsă care se transformă. O rană se închide și alta se deschide. Mai mare și mai obositoare. Altădată aveam energie, eram eu. Stăteam în ploaie și lăsam stropii reci de apă să curgă pe față. Mă așezam în zăpadă și desenam îngeri ca în copilărie. Mergeam prin natură cu operații sângerânde, cu capse în carne, cu durere proaspătă, și tot mergeam. Am pansat. Am continuat. Am pansat. Am continuat. Am înghițit calmante tari și am ales bucuria cu mâinile tremurânde, fără să spun că e greu. Acum trag aer și nu intră. Tușesc până obosesc. (…) Dacă îmi revin și de data asta, voi cânta cum n-am mai cântat niciodată. Pentru mine, poate și pentru alții. Ca să se vadă că se poate. Poate cineva va prinde curaj din vocea mea, așa cum am prins și eu din vocile altora. Cântatul este felul meu de a mă exprima. Am scris toate astea pentru că de fiecare dată când am scris câte ceva, au fost oameni care mi-au spus că nu s-au mai simțit singuri.”.
Ani întregi petrecuți mai mult prin spitale decât acasă
Drumul Andreei a fost presărat cu intervenții chirurgicale, tratamente agresive și perioade lungi de spitalizare. Pentru a încetini evoluția cancerului, tânăra a fost nevoită să accepte o decizie extrem de dificilă: amputarea piciorului drept, locul de unde a pornit boala. Chiar și după acest sacrificiu, cancerul a recidivat, afectând plămânii și necesitând extirparea a doi lobi din plămânul drept, urmată de cure repetate de chimioterapie. Practic, Andreea a plătit treptat, un preț din ce în ce mai mare pentru a trăi.
În paralel cu lupta medicală, familia Andreei a fost puternic afectată și din punct de vedere emoțional și financiar, mai ales după pierderea tatălui, o altă lovitură majoră în viața ei. Drumurile constante între Fălticeni și București, tratamentele costisitoare și lipsa unui răspuns terapeutic clar au transformat viața Andreei într-o luptă de uzură.
Campania care a mobilizat o țară întreagă
Povestea Andreei a ajuns la milioane de români prin implicarea polițistului Dani Cek și a părintelui Alexandru Lungu, alături de Asociația Aripi pe Pământ. Aceștia au inițiat campania umanitară menită să strângă fondurile necesare pentru tratamentul din SUA.
„Nu e o poveste ușoară. Nu este genul de luptă al cărei final îl știm. Nici măcar strategiile nu par să reziste, oricât de bine ar fi gândite”, a transmis părintele Alexandru Lungu, subliniind complexitatea și fragilitatea situației.
Singura speranță, un tratament inovator din Statele Unite
După epuizarea tuturor opțiunilor terapeutice disponibile în România și Europa, precum și după un episod în Turcia care a adus doar o speranță temporară, familia Andreei a primit un răspuns clar: singura șansă reală rămasă este un tratament inovator din Statele Unite, cunoscut sub numele de Tecerla. Potrivit informațiilor furnizate de cei implicați în campanie, această terapie a oferit rezultate pozitive în cazuri similare, însă costul de 2,3 milioane de dolari este imposibil de suportat fără ajutor public.
Campania umanitară rămâne, în acest moment, singura soluție pentru ca Andreea să poată accesa tratamentul care i-ar putea salva viața, iar mobilizarea oamenilor este esențială pentru ca această șansă să nu se piardă.
