În România zilelor noastre, procentul tinerilor absolvenţi de liceu care stau încă pe lângă părinţi este, surprinzător, mai mare decât acum 20 de ani. De altfel, spre deosebire de anii ’80-’90, nici americanii sau vest-europenii nu se mai aruncă în vâltoarea vieţii chiar din fragedă adolescenţă, aşa cum am văzut noi prin filme.
De ce nu-şi iau zborul
Ce se întâmplă cu adolescenţii de azi? De ce nu mai vor să scape de jugul părintesc? Pe de o parte, din pricina comodităţii (nu-i uşor să-ţi câştigi existenţa, să ai grija chiriei, mâncării, curăţeniei) şi a unei educaţii defectuoase. Cum să plec de-acasă până ce nu câştig îndeajuns de mulţi bani pentru apartament şi maşină? Cum să plec de-acasă când aici mama se ocupă de toate? Viaţă personală? De ce să mă leg la cap de-acum, mai copilăresc niţel. Şi, uite-aşa, copilul face 40 de ani, stă cu mama şi cu tata, iar când aceştia se declară neputincioşi sau chiar se prăpădesc, „copilul“ se trezeşte că nu prea ştie cum să se descurce în lumea asta rea.
Cum e mai bine
Ideal este ca odraslele să-şi ia zborul, să încerce să-şi trăiască viaţa lor, nu pe cea a părinţilor. Să aibă locul lor, pe care să înveţe să şi-l administreze singuri. Independenţa nu se câştigă uşor, iar cu cât amâni mai mult, cu atât e mai greu şi pentru copil, şi pentru părinte. Ideal ar fi ca tu, părintele, să-ţi educi odorul în aşa fel încât el să-şi dorească să plece din cuib. Să înţelegi că dragostea părintească nu înseamnă să-ţi vezi copilul minut de minut, să-i faci patul la 30 de ani şi să-i pregăteşti pacheţelul şi la 50. Încă un aspect: desprinderea, independenţa nu înseamnă ca tu să-i cumperi apartament, să-i dai bani de chirie, să-i trimiţi sufertaşul, să-l scoţi din toate încurcăturile aşa cum făceai când avea 5-6 ani. Nu degeaba există proverbul „lasă-l să se dea cu capul de pragul de sus ca să-l vadă pe cel de jos!“
Cum ne luăm la revedere
La revedere, adică ne mai vedem! Există copii (iar aici mă refer la relaţie, nu la vârstă) care, prin independenţă şi părăsirea casei părinteşti, înţeleg să-i uite şi să-i ignore pe cei care le-au dat viaţă. Ceea ce, evident, nu este corect, nu este uman. Vizitele cât de cât regulate, câte un telefon, păstrarea unei legături la distanţă înseamnă foarte mult pentru părinte. De multe ori, înseamnă chiar totul!
Sindromul cuibului părăsit
Când în sfârşit rămân singuri acasă, părinţii intră într-un soi de depresie. Nu mai ştiu ce să facă, în ce mod să-şi umple timpul. Şi încep să se gândească la apropierea sfârşitului, de parcă rolul lor ar fi numai cel de părinte, de protector. În loc să se bucure de independenţa câştigată a copilului lor, cei mai mulţi părinţi se întristează până la depresie din cauza sfârşitului presimţit. Acest fel de a vedea lucrurile este mai degrabă specific nouă, românilor. Şi, din păcate, asta le face rău celor care rămân în cuib, dar şi celor care pleacă şi se simt vinovaţi pentru nefericirea părinţilor. Prin urmare, un pic de autoeducaţie nu strică. Pasiuni noi, călătorii, poate chiar o mică afacere, iar depresia nu mai are loc în… cuibul părăsit.
