Pentru mine, scena de la Ţăndărică e ca un prieten despre care ştii că nu te va trăda niciodată. Scândura aceea parcă mă recunoaşte ori de câte ori pun piciorul pe ea. Îmi oferă un sentiment cald de siguranţă şi încredere.
Când băiatul meu, nu prea atras de marionete sau altfel de teatru pentru copii, a venit acasă încântat nevoie mare că şi-a construit propria păpuşă, mi-am amintit cât de fascinată eram eu de păpuşile din lemn care mergeau singure, ba chiar de spectacolele retro (încă nu exista termenul vintage) cu Marioara şi Vasilache sau, cele mai grozave, de păpuşile Muppets. Şi m-am gândit imediat la oamenii din spatele lor, păpuşarii, cei care le concep, de cele mai multe ori le construiesc, apoi le însufleţesc.
Păpuşăreasă sau învăţătoare
Şi una, şi alta. Graţiela, Graţi cum îi spun colegii, prietenii şi copiii sau Graţiela Amelia Stefan Ene în buletin, a absolvit Liceul Pedagogic Spiru Haret din Buzău, în ideea că va urma cariera mamei. Aşadar, s-a făcut învăţătoare şi s-a prezentat la post în Călăraşi. Lucrurile mergeau conform planului iniţial: era bine cotată, iubită deopotrivă de părinţi şi copii, fericită că poate face ce-i place. Un pas spre lumea fantastică a păpuşilor îl făcuse într-a XII-a, la lucrarea de diplomă. De frica limbii de lemn a vremii, a încercat să facă altceva decât metodică şi a dramatizat, pentru păpuşi, câteva povestioare de Vladimir Colin din program. Succes deplin. La şcoala din Călăraşi, a făcut următorii paşi: un spectacol la casa de cultură, Trei prieteni de zăpadă, la premiera căruia a avut cele mai mari emoţii din viaţa ei. Deja deschisese uşa spre o altă lume. Al doilea spectacol, de amatori, a pus-o de tot pe gânduri: „M-a trezit din euforia aceea şi mi-am dat seama că îmi doresc să ştiu şi să fiu mai mult decât ce eram. Nu mai ajungea entuziasmul, voiam să învăţ meseria de păpuşar. Iar spre disperarea părinţilor mei, în loc să-mi dau gradul II în învăţământ, am dat la ATF, secţia păpuşi. Am intrat prima“.
Artist şi pedagog
„Nu a fost uşor să schimb atât de radical profesia, fiindcă nimic din ce contează pe lumea asta nu se obţine bătând din palme, dar a fost o experienţă de autodescoperire, pe care am trăit-o cu bucurie şi cu intensitate maximă. O lume magică, pe care doar o tatonasem, mi se deschidea în faţa ochilor şi am trăit o altă bucurie, cea mai mare: aceea de a crea păpuşi, scenarii, spectacole.“ Pentru un păpuşar, se pare, cea mai mare satisfacţie este să fie omul-orchestră, nu numai cel care oferă bucuria, ci și care îşi construieşte… ingredientele. E drept că acum, în lumea asta nebună, să stai să-ţi construieşti singur scena, păpuşile, costumele pare mai degrabă nebunesc decât romantic. Dar Graţi îşi face singură păpuşile încă din facultate. De ce? „Pentru că îmi place, e un proces viu, e ca o naştere. Păpuşa pe care o faci tu de la A la Z, concepţie şi execuţie, e parte din tine, e ca şi copilul tău.“ Pentru păpuşarul Graţiela Ene, una dintre cele mai mari satisfacţii este să fie şi pedagog. „ Formaţia mea de învăţătoare nu m-a lăsat să stau departe de copii. Mă visam noaptea predând. De aceea, susţin cursuri de formare a personalităţii prin teatru şi ateliere de construcţie de păpuşi, adresate copiilor.“ Şi are, verificat, un succes nebun.
Copii mari şi oameni mici
„Eu nu am uitat că am fost copil şi tratez copiii aşa cum aş vrea să fiu eu tratată: cu respect şi iubire.“ Şi copiii o iubesc parcă de la prima vedere. Şi este conştientă că are cel mai aspru critic de teatru: copiii. De aceea, când iese pe scenă, ştie exact cum să-i prindă, ce să le spună, cum să-i emoţioneze. Am întrebat-o cum de a ales păpuşile. S-a gândit un pic şi a constatat că tot ce şi-a dorit să facă în viaţă a fost legat de copii, mai întâi să scrie poveşti pentru ei, apoi să-i înveţe. Dar… „Nu am ales eu păpuşile, ele m-au ales pe mine. De fiecare dată când ies la aplauze, pe scenă, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru bucuria pe care o citesc pe chipul spectatorilor mei, copii mari şi mici. Mi-ar plăcea să joc şi pentru oameni mari, deşi aceştia uneori sunt mai mici decât copiii.“
Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.38/2014
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Foto: Radu Vintilescu
