Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Dana Războiu: Sunt în căutarea adevărului şi a fericirii

Dana Războiu: Sunt în căutarea adevărului şi a fericirii

Fosta ştiristă Dana Războiu relatează, direct de la sursă, detalii inedite din viaţa ei actuală, din care nu lipsesc responsabilităţile de părinte, dar nici interesul pentru un stil de viaţă sănătos şi… robotică.

S-a reinventat! După o pauză de câţiva ani, a revenit în atenţia publicului ca bloggeriţă de lifestyle, dar şi pentru a promova pasiunea tinerilor români pentru tehnologie. Conduce Naţie prin Educaţie, asociaţia care organizează cea mai mare competiţie de robotică pentru liceenii din România, totul pornind de la Victor, fiul ei cel mare. El a început, acum doi ani, să construiască roboţi într-un garaj din Voluntari, unde un profesor îi pregătea pe copiii interesaţi de tehnologie pentru competiţia mondială de robotică. Despre cum e să fie mamă de băieţi, soţie şi femeie la fel de frumoasă ca la începutul carierei TV ne vorbeşte chiar Dana Războiu.

Cum de îţi expui viaţa privată în spațiul online, după o perioadă în care ai ales anonimatul?

Am multe de spus probabil şi, dacă mai sunt femei care gândesc ca mine, e bine să vadă nu sunt singure. 
Practici fitnessul și veganismul. Cât sport faci săptămânal, reuşeşti să respecţi un meniu vegan zi de zi?

Fac sport din când în când. Uneori merg des la sală şi mănânc foarte sănătos, alteori nu mai fac sport cu lunile şi mănânc aşa şi-aşa. Adică sunt femeie normală, am toane. 

Dar arăţi ca la începutul carierei tale, dacă nu chiar mai bine! Cum reuşeşti să pari de 20 de ani la peste 40?

Eşti tu drăguţă! Mănânc legume în loc de carne cu cartofi. Mănânc linte şi fasole, hummus, mazăre, fără pâine, dacă pot. Am perioade în care nu mănânc dulciuri. Când vreau să slăbesc, beau ceaiuri multe şi cafele. Îmi taie pofta de mâncare. 

Care sunt trucurile de înfrumuseţare care îţi garantează supleţea siluetei?

Apă. Apă multă. Şi ceaiuri de plante. Tot ce găsesc în România şi prin lume, când plec. Iubesc ceaiul verde în special. Fără zahăr. 

Cum ți-ai defini stilul vestimentar?

Se spune că femeile au două mari probleme. Una: n-au cu ce să se îmbrace. Şi a doua: nu mai au loc în şifonier. Vi se întâmplă şi vouă? Mie personal îmi plac tocurile cui. Cât mai înalte. Nu ştiu de ce, pentru că oricum sunt înaltă, am 1,75 m. N-aș avea nevoie să cocoţ pe tocuri de 12. Numai că îmi plac şi aş purta doar tocuri înalte. Să privesc bărbaţii de sus (râde).

Ai fost om de televiziune, eşti persoană publică. Cât de importantă e imaginea pentru tine?

Acum tu vezi pozele „oficiale”, adică acelea pe care le public pe Instagram. În vacanţe, nu prea mă machiez şi prefer să plec unde pot să stau desculţă toată ziua. Şi cât mai dezbrăcată. Îmi place natura mult, în copilărie mi-am petrecut vacanţele la ţară. Am muncit pământul împreună cu bunicii mei, am îngrijit recoltele şi animalele. Prefer jungla şi haine cât mai puţine. Poate de asta îmi place şi Bucureştiul. Fiindcă e tot o junglă. O junglă pe tocuri. 

Cum ţi-a venit ideea de a promova robotica? Care este scopul asociaţiei Naţie prin Educaţie, pe care o conduci?

Eu cred în educaţie. Dacă există o formulă magică pentru o viaţă mai bună, aceasta este educaţia. Începută devreme şi continuată toată viaţa. Orice ban, timp, efort investit în educaţie se întorc înzecit. Este cea mai bună investiţie posibilă. 

Ai în spate o carieră TV de 17 ani. Îi duci dorul, primeşti oferte de revenire la pupitrul ştirilor?

Da, primesc oferte. Da, mi-e foarte dor de televiziune. Însă m-am obişnuit cu dorul. Nu mă întorc în televiziune acum, aşa cum nu mă întorc la un fost iubit, chiar dacă uneori mă poate apuca dorul. Este despre cum să faci faţă ambivalenţei. Viaţa oricărui om presupune o mare doză de ambivalență.

Ce anume te-ar determina să revii în televiziune? 

Ideea e că vreau televiziune, dar vreau şi libertate, să îmi fac singură programul şi să nu am şefi. Nu se pot amândouă. Vreau copii, dar vreau să pot pleca prin lume cu anii şi să nu depindă nimeni de mine. Ambivalenţa. Vreau un job foarte bine plătit, dar vreau şi să am mult timp liber şi toate weekendurile libere. Imposibil. Vreau să am copii independenţi şi deştepți, dar vreau şi să rămână ataşaţi de mine şi să aibă nevoie de mine. Greu de rezolvat ambivalenţa. Când e vorba de relaţia de cuplu e şi mai complicat.  

Cum ar arăta un reality-show despre viaţa Danei Războiu?

Wow! Ar fi foarte interesant. Viaţa mea e o tragicomedie. Tragediile le ascund, evident. Şi comediile probabil că le ascund. Acum îmi dau seama că, de fapt, din viata mea atât de bogată nu rămâne mare lucru. Cred că de asta nu îmi place să fiu persoană publică. Pentru că nu îmi place să fac publice evenimentele cele mai încărcate emoţional. Or tocmai astea ar prinde la public. Poate într-o zi o să îmi public jurnalul, cine ştie?!

Ai renunţat la cariera TV şi la România din strictă necesitate – fiul cel mic a suportat o intervenţie chirurgicală în străinătate. Erai dezamăgită de sistemul medical românesc, care nu depistase problema copilului tău. Cu ce ochi priveşti acum impasul de atunci?

A fost una din tragediile vieţii mele, pe care am ales so fac publică. Mi-a scris o mamă a citit un interviu în care spuneam ce malformaţie cardiovasculară a avut Marc, la ce spital am fost şi ce doctor l-a operat. Copilul ei avea exact aceeaşi malformaţie şi a făcut exact ca mine, s-a dus la acelaşi dr. Mayer, la spitalul de stat din Linz, în Austria. Şi e bine acum, merge la control în fiecare an. La fel ca mine cu Marc. Şi am rămas prietene de atunci şi copiii noştri se joacă împreună şi se uită la cicatricile rămase în urma operaţiei de aortă.

Cum a fost întreaga experienţă de peste graniţă?

Am avut o casă la Viena timp de trei ani. Am stat mai puţin de atât, însă simt acasă în continuare.

Cum e să fii mamă de băieţi? Ce greşeli ai făcut ca părinte şi ce ai învăţat din ele?  

Am citit multe cărţi de parenting pentru că interesează psihologia copilului şi îmi propun să fiu o mamă mai bună pentru copiii mei decât au fost părinţii mei pentru mine. Dar cred că şi părinţii mei, deşi nu perfecţi, au fost mai buni decât părinţii lor. Eu încerc să îi încurajez pe copiii mei să fie independenţi şi să aibă încredere în ei. Cred că progresul pe care un copil îl face, în orice domeniu, trebuie observat şi încurajat întotdeauna, oricât de mic ar fi acest progres. Numai aşa se poate creşte sănătos un pui de om. Este opusul criticii. Să lăudăm progresul şi efortul, oricât de mici ar fi. 

Fiul tău Victor este câştigătorul mai multor concursuri internaţionale de robotică. Ce va face el pe viitor, cum îi susţii pasiunea?

Victor a fost dintotdeauna un copil interesat de tehnologie, de când era mic şi desfăcea aparatele electrice din casă. Mi-a desfăcut maşina de cafea când avea 9 ani şi tot el a montat-o la loc. 

De la 12 ani (acum are 14), a participat cu echipa lui de robotică la concursuri în Israel, Coreea de Sud, Rusia, Canada, Australia şi Statele Unite. Şi de obicei ia locul întâi, iar eu sunt foarte mândră de el. 

Ce tip de educaţie ai ales pentru copiii tăi?

În primul rând, mi-am făcut timp pentru Victor şi pentru Marc. I-am dus în fiecare dimineaţă la şcoală şi i-am luat când au terminat. Nu i-am lăsat cu un şofer, deşi puteam, şi nici cu autobuzul şcolii. Din două motive: ca să le arăt că şcoala este foarte importantă. În al doilea rând, pentru că mi-am dat seama că timpul petrecut doar eu cu ei în maşină, într-un spaţiu restrâns, este foarte preţios. Pot să vorbesc cu ei şi să am toată atenţia lor. Nu le dau voie cu iPad-ul în drum spre şcoală sau spre casă. Apoi, sunt foarte corectă cu ei. Îi iubesc şi, dacă greşesc cu ceva, le cer scuze. Că nu sunt perfectă nici eu, deşi uneori mă laud de parcă fi. Dar greşesc şi eu de multe ori. Să fiu obosită şi să îmi pierd răbdarea e uman, se întâmplă oricui. Însă, dacă nu îmi cer iertare, chiar şi a doua zi când sunt mai liniştită, copilul rămâne cu impresia că e ceva greşit la el, că el nu e suficient de bun. Şi asta e grav.

Cum ţi-ai învăţat băieţii să se comporte cu fetele? Te întreb asta şi pentru că tu ai avut o experienţă negativă în prima căsnicie, pe care ai ales, la acel moment, să o faci publică.

Avem grijă de fete, le ajutăm, le protejăm. I-am învăţat pe ai mei bunele maniere. Mă ajută foarte mult şi şcoala britanică la care învaţă. Englezii pun preţ pe maniere. Să ţii uşa pentru cel care vine în spatele tău, să nu mesteci gumă în public, să spui pardon dacă atingi din greşeală pe cineva, să respecţi spaţiul intim al celui din faţa ta când stai la coadă, să vorbeşti încet în public, nu-ţi întrerupi interlocutorul, astea sunt gesturi de politeţe care ne fac viaţa mai plăcută. 

Ce impact a avut acea perioadă (care include divorţul şi acuzaţiile de violenţă făcute la adresa fostului soţ) asupra ta şi a lui Victor, copilul tău şi al primului tău soţ?

Orice divorţ este traumatic. Eu am avut noroc că Victor era foarte mic (un an şi opt luni) şi am primit custodia exclusivă. Asta ne-a scutit de dispute inutile asupra educaţiei şi creşterii lui. Am fost doar eu cea care a luat decizii în privinţa copilului în toţi aceşti ani. Am o relaţie foarte bună cu fostul soţ. Tocmai de aceea. Nu mai avem niciun motiv să nu ne înţelegem ca părinţi. A ajutat şi faptul că el nu s-a recăsătorit şi nu mai are alţi copii. Victor merge la tatăl lui, la Timişoara, cam de două ori pe an. Nu e mult, dar, la cât de încărcat este programul lui, la câte deplasări are pentru competiţiile de robotică, este bine că ajunge şi aşa. 

După primul mariaj, ai mai dat o şansă căsniciei. Cum se menţine o căsnicie reuşită?

Cu echilibru. Uneori, căsnicia este o negociere continuă. E important să fim o echipă, să ne putem sprijini unul pe celălalt când avem nevoie, dar să ne şi lăsăm suficientă libertate pentru a ne ocupa fiecare de pasiunile şi bucuriile personale. Viaţa de familie e uneori un tango: când pasional, când uşor nevrotic, când liniştitor.

Care a fost – sau este – cea mai fericită perioadă din viaţa ta? 

Când am născut copiii. Şi, apoi, când i-am alăptat. Mi-ar fi plăcut să am zece copii şi să-i alăptez pe toţi câte un an. E o plăcere fără margini!

Ce o face fericită pe Dana Războiu? 

Chiar în perioada asta sunt fericită a ieşit atât de bine competiţia de robotică şi am putut să îi adunăm la un loc pe copiii pasionaţi de tehnologie în România. Şi mai am o fericire, secretă până acum: dansul. Dansez în fiecare seară într-un club de dans din Bucureşti. Tango, vals, cha-cha-cha, salsa, rumba. 

Dă-ne, te rog, titlul unei ştiri care are ca subiect viaţa ta actuală.

O viaţă asumată, mereu în căutarea adevărului şi a fericirii. 

Citește și:

Interviu preluat din Revista Femeia, numărul de aprilie 2018

Text – Alexandra Rotărescu

Foto – Daniel Ene

 

Comments

comments

Lasă un răspuns