Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Elisabeta Lipă, regina canotajului mondial

Elisabeta Lipă, regina canotajului mondial

Să scrii despre marii sportivi ai României înseamnă să fii capabil a pătrunde cu respect și delicatețe nu doar în locurile unde se antrenează sau unde se desfășoară competițiile, ci mai ales în lumea lor.

Am avut șansa să fiu „în inima sportului“ și să îi cunosc pe Iolanda Balaș, pe Nicolae Nedeff, pe Cristian Gațu, pe Mihaela Peneș, pe Corneliu Ion, pe Victor Mociani, adică pe cei din vechea gardă, care pentru multă lume sunt, din păcate, doar nume de foști sportivi sau foști antrenori ori nici măcar atât. Ce veac ciudat! S-a așternut uitarea peste oamenii care au știut să lupte pentru un ideal.

Mai mult, m-am bucurat de șansa rară de a-i vedea în sală, dar și acasă la ei pe Elisabeta Lipă, Ivan Patzaichin, Andreea Răducan, Doina Ignat, Valeria Răcilă, Violeta Beclea, Viorica Susanu, Gina Gogean, Georgeta Andrunache, Laura Badea. Și lista poate continua. Mi-e greu să aleg. Poveștile campionilor se scriu încă.

Să începem rememorarea legendelor sportului românesc cu „La Grandissima, grandissima, mondo regina dell’ canottaggio!“, cum o alintau pe Elisabeta Lipă comentatorii sportivi de la Idroscalo, lacul pe care s-au desfășurat Campionatele Mondiale de canotaj de la Milano.

Canotajul, o lecție de viață

„Campionul este și el om. Dincolo de toate, lecția canotajului mi-a fost de mare ajutor pentru toată viața. Canotajul este un sport individual care se practică în echipă. Într-o cursă, cele nouă fete din barca de 8+1 nu se gândesc nici la ce le doare, nici la ce se întâmplă acasă. Atunci le trebuie concentrare maximă, sunt neiertătoare una cu cealaltă. Dar cele nouă fete din barcă pe uscat sunt prietene, surori și se susțin la bine și la rău.“ Elisabeta Lipă

Canotoarea secolului XX

Este numărul unu în sport, a fost declarată de Federația Internațională de Canotaj „Canotoarea secolului XX”, este cea mai titrată din lume, are gradul de chestor, așadar este doamna general, o cheamă Elisabeta și este născută pe 26 octombrie. Are o stea norocoasă, însă e clar că și-a construit destinul cu propriile mâini. De la vâsle la demnitatea de ministru, drumul a fost lung și anevoios, dar numai un caracter de învingător și niște principii morale puternice pot susține o asemenea evoluție.

Cu siguranță, viața Elisabetei Lipă, fata de la Siret venită la 15 ani în București, poate fi un subiect de roman. Dârzenia ei, alura sportivă, curajul și determinarea de care a dat dovadă nu doar ca sportivă, ci și în calitate de manager ascund de fapt emoție, fragilitate și sensibilitate. Aparențele înșală! Feminitatea înseamnă și forță.

Da, povestea Elisabetei Lipă poate fi o apologie a sensibilității, capacității de sacrificiu, prieteniei, o lecție de urmat pentru oricine.

Sportul, o mare familie

Antrenamentele de la canotaj, considerat sport de anduranță, sunt inimaginabile. Un medic sportiv îmi spunea odată că, dacă ar echivala în kilograme efortul depus de sportive într-o zi de antrenament înaintea Jocurilor Olimpice, ar fi vorba despre a ridica cinci tone pe zi. Vara vâslesc pe Snagov zeci de kilometri, iarna trag la ergometru, în sală, pe ritmul impus de cârmaci. De aici asemănarea cu trasul la galere. Mai importantă decât efortul e însă voința de a învinge. Și nu oricum. Generația Elisabetei Lipă pleca doar la aur!

Atmosfera de cantonament nu înseamnă doar sacrificii, adică a sta departe de familie, de copii, de o viață socială normală. Au grijă unii de alții, se ajută, devin rude încuscrindu-se, cununând, botezând, participând la evenimentele de familie cu întreg lotul. De la canotoare am învățat să joc moldovenește. Și cea mai frumoasă horă pe care am văzut-o a fost aceea de la Jocurile Olimpice de la Atena, din 2004, unde au sărbătorit cele trei medalii de aur cu o horă a victoriei pe melodia lor preferată, „Fetele lu’ tata”.

Acolo unde au concurat, au onorat cu palmele lor pline de bături și cu o voință care a uimit o lume întreagă steagul și imnul României.

Medalii și titluri fără număr

Elisabeta Lipă este o legendă a canotajului mondial. Palmaresul ei a adus-o, în mod firesc, în hall-of-fame-ul acestui sport.

Nu a visat de mică să fie campioană. A mers pas cu pas, tot așa cum mai târziu, după ce s-a retras din sportul de performanță, și-a construit o carieră în administrația sportivă. Pentru ea, toate victoriile sunt mari, cu condiția să fie „cu aur”. Nu a plecat niciodată la un concurs fără să aibă locul întâi în gând.

Cea dintâi medalie olimpică a cucerit-o la Los Angeles, în 1984. Avea 20 de ani. Această victorie a făcut-o să-și dorească să câștige următoarele medalii. Și astfel a ajuns la impresionantul palmares care a făcut-o unică: cinci medalii de  aur (la Jocurile Olimpice de la Los Angeles – 1984, Barcelona – 1992, Atlanta -– 1996, Sydney – 2000, Atena – 2004), două medalii de argint (la Jocurile Olimpice de la Seul – 1988, Barcelona – 1992) și o medalie de bronz  la Jocurile Olimpice  de la Seul, 19 medalii la Campionatele Mondiale de juniori şi seniori, cinci titluri de campioană mondială, peste 20 de titluri de campioană naţională şi balcanică.

Fiul, cea mai valoroasă medalie

Elisabeta Lipă consideră că cea mai valoroasă medalie a sa este fiul ei: „Dragoș este şi va rămâne fiul Elisabetei Lipă, băiatul meu şi viaţa mea. Mă bucur că are personalitate, că la 18 ani este foarte bine ancorat în realitate. Stau de vorbă cu el şi mă minunez când văd că a crescut atât de mare. Uneori, mi-aş fi dorit să mai fie mic, să fie din nou alături de mine în cantonament. Știu că aşa ceva nu se poate, se maturizează pe zi ce trece, devine un bărbat în toată firea. Probabil că aşa este generaţia aceasta, care are alte mijloace de informare. Una peste alta, mi-a dat Dumnezeu un copil bun, ascultător, aşa că bucurie mai mare pentru un părinte nu poate să existe”.

Cel mai mare susținător și un bun cunoscător al canotajului este chiar soțul ei, Cornel Lipă, pe care l-a cunoscut acum aproape 30 de ani, într-un cantonament.

„Două decenii ca sportivă de performanță te aruncă în agonie și extaz, de la o zi la alta. Am avut clipe fericite, dar și momente de cumpănă. Înainte de Revoluție, m-am hotărât să renunț la canotaj. În 1987, eram proaspăt angajată la Dinamo și hotărâsem să stau și eu la mal. Pe atunci, aveam gradul de sergent major. Soțul mi-a spus atunci, cunoscându-mi bine firea, că eu voi rămâne sergent major, iar colegele mele, care vor face canotaj în continuare, vor fi avansate și vor câștiga mult mai multe medalii decât mine. Atunci, m-am ambiționat și am luat-o de la capăt. Cea mai grea luptă pentru un sportiv este cu el însuși.

Articol preluat din ediția de martie 2016 a revistei Femeia.

Autor: Ivana Iancu

Foto: arhiva personală


Lasă un răspuns

Sus