Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Luptatoare in Afganistan

Luptatoare in Afganistan

În ianuarie 2010, punea pentru prima dată piciorul pe pământ afgan, fiind prima femeie din batalionul ei care ajungea acolo într-o misiune cu specific CIMIC, iar în iunie 2012, avea să revină în a doua misiune cu acelaşi specific. Pe măsură ce se deschidea trapa avionului, în faţă i se dezvăluia un peisaj monocolor, roşiatic, fără vegetaţie, fără nimic care ar fi putut să-i încânte privirea. Diferenţele foarte mari de temperatură între noapte şi zi, mâncarea şi obiceiurile oamenilor au convins-o repede că acolo „e cu totul altceva decât la noi“.

Ca mamă, a fost mult mai sensibilă în faţa copiilor. „La ei, igiena zilnică e ceva de care mulţi nu au parte. Mulţi nu văzuseră în viaţa lor un săpun şi, atunci când le duceam, trebuia să le explic ce se face cu fiecare obiect în parte, cu pieptănul, cu periuţa de dinţi, cum să le foloseşti.“ Toate programele pe care echipa ei le-a prezentat în şcoli, vizând în special lecţii de igienă, n-au făcut decât să o lege mai mult de aceşti copii. Roma i-a rămas însă în suflet, ca un suvenir. „Era fiica elderului (n.r. mai-marele satului), o fată foarte isteaţă. Îmi plăcea că răspundea la toate întrebările. Se vedea că este altfel decât ceilalţi copii, că a mai citit ceva între timp şi beneficiase de o altă educaţie.“

Dincolo de toate acestea, nu uită că moartea te însoţeşte acolo pas cu pas. Patru colegi au murit cu o lună înainte de a se termina misiunea. „Am avut un moment în care am spus: «Doamne, să nu se mai întâmple nimic, să ajungem cu toţii acasă la familiile noastre!» Şi, într-adevăr, nimic nu se poate compara cu «mami, tu eşti? Mămica mea frumoasă, să nu mai pleci nicăieri!» atunci când deschizi uşa cu raniţa în spate, în timp ce încă o misiune a fost îndeplinită cu succes.

Partea frumoasă a armatei

Furia îngerilor de Sidney Sheldon. Era cartea vieţii ei. Iar Jennifer Parks, personajul principal, o convinsese să devină avocat. „Mă vedeam exact ca ea, o luptătoare pentru dreptate“, îşi aminteşte Emilia Biolan. Doar că socoteala din târg nu s-a potrivit, în cazul ei, cu cea de acasă: „Am fost la festivitatea de avansare a fratelui meu la Piteşti, la Şcoala de Maiştri şi Subofiţeri. Până atunci, n-am ştiut nimic despre armată, în afară de ce îmi povestise el. La festivitatea aceea, am văzut partea frumoasă din tot ce înseamnă armata şi am zis: «Mă duc în armată!»“

Deşi era revoltată împotriva tuturor celor care nu o vedeau rezistând în armată, destinul a făcut ca, într-o seară, privirea să i se oprească pe o ştire despre un nou proiect experimental pentru soldaţi gradaţi profesionişti, iniţiat de Ministerul Apărării Naţionale.

 

 

 

„A doua zi, eram la CMJ (n.r. Centrul Militar Judeţean), în Alexandria. Mi-au făcut pe loc fişa de înscriere, urmând să-mi întocmesc eu dosarul. Părinţii m-au lăsat şi de data aceasta în pace, mizând pe faptul că nu voi trece de probele sportive, până atunci eu neavând prea mari tangenţe cu mişcarea.“

După o perioadă de acomodare de doi ani la o unitate de marină din Brăila, s-a transferat, în 2009, la Batalionul 1 CIMIC, în Bucureşti, pentru că îşi dorea să avanseze în grad. Parcă îi răsună şi acum în minte cuvintele părinţilor ei auzite, într-o zi, pe furiş: „Las-o, că nu rezistă până depune jurământul“. „Şi am zis: «Da? Dacă voi credeţi că eu nu rezist, uite că rezist!» Mi-a fost foarte greu, pentru că nu eram învăţată cu bocancii, nu eram obişnuită să mă trezesc dimineaţa la cinci şi jumătate, să fac înviorare, marşuri de zeci de kilometri, pe jos, cu tot armamentul. Dar m-am ambiţionat şi nu am renunţat.“

Aşa că fata firavă, cu o greutate sub limită pentru a putea fi încadrată la o unitate de paraşutişti, unde îşi dorea foarte mult să activeze, şi-a încercat puterile în două misiuni în Afganistan. „Prima misiune a fost foarte grea pentru mine. Am făcut patrule de cercetare.“ Sensibilitatea specific feminină nu avea cum să nu-şi spună cuvântul şi în cazul ei. În perioada de pregătire pentru misiune, o maşină a cedat şi patru colegi au murit pe loc. „Atunci, am vrut să las totul şi să renunţ.“ Totuşi, nu a făcut-o. Alesese să fie militar, iar pentru asta trebuia să meargă până la capăt. Aşa că şi-a luat în serios rolul de comandant de grupă, patrulând pe jos sau cu maşina, pe câmp şi prin sate. Acolo, şi-a dat seama că într-o astfel de misiune nu mai contează dacă eşti femeie sau bărbat, pentru că moartea are alte criterii de selecţie: „Când îţi moare un coleg, simţi ca şi cum ai pierdut pe cineva din familie, dar, în acelaşi timp, te bucuri că nu ai fost tu cel care a murit. Pentru că acolo, practic, lupţi să supravieţuieşti. Te gândeşti că a mai trecut o zi şi tu eşti întreg“.

A doua misiune, povesteşte Emilia, a fost mult mai uşoară. Faptul că a putut să stea de vorbă cu femeile din Afganistan, să le cunoască suferinţele şi să facă ceva pentru ele i-a adus mult mai multă satisfacţie decât succesele din prima misiune. „Făcând comparaţie între noi şi ele, într-adevăr, ele trăiesc foarte greu. Nu au avut unde să vadă că se poate şi altfel. Cea mai mare bucurie a fost când am reuşit să le câştigăm încrederea, astfel încât ele să ne vadă ca pe nişte femei, nu ca pe nişte soldaţi.“

„Ce sfat i-ai da unei tinere militare care vrea să plece pentru prima dată în Afganistan?“, am întrebat-o la final. „Să aibă încredere în ea, pentru că, atunci când zici că nu mai poţi, de fapt, poţi cel mai mult.“

De fapt, cred că e valabil pentru voi toate care aţi citit materialul acesta până la final.

Silvia, Cristina şi Emilia au demonstrat că, pe câmpul (de fapt deşertul) de luptă, reuşita vine câteodată tocmai pentru că eşti femeie.

Le uneşte pasiunea pentru armată, dreptate şi oameni. Silvia este proaspăt căsătorită, iar prima misiune în Afganistan a fost şi cea dintâi misiune alături de soţul ei. Cristina este divorţată de cinci ani, iar vocaţia de militar a făcut-o să suporte mai uşor durerea de mamă care îşi lasă copilul acasă pentru a pleca pe front. Emilia e o învingătoare care a reuşit să demonteze mitul conform căruia o femeie cu fizic aparent firav nu poate face performanţă în Armata Română. Trei femei care au spus stop stereotipurilor pentru a aduce puţină speranţă în viaţa altor femei pe care le-au cunoscut şi pe care probabil nu le vor mai vedea niciodată.

Când alegi să-ţi urmezi vocaţia…

La 25 de ani, Silvia Stanciu se poate considera o femeie împlinită. Deşi viaţa nu i-a fost întotdeauna un bun partener de drum şi a fost nevoită să împartă necazurile şi bucuriile doar cu mama ei, Silvia şi-a dat seama că modul cel mai important de a reuşi este să te prinzi cu putere de un vis.

A îmbrăcat pentru prima dată uniforma militară din întâmplare. „Eram în vizită la una dintre prietenele din copilărie ale mamei mele. Tocmai atunci, băiatul ei, care era la un liceu militar, a venit acasă îmbrăcat într-o uniformă albă de ceremonie. Mamele noastre m-au pus să probez uniforma, ca să vadă cum îmi stă. Atunci mi-a venit ideea să intru în armată.“ 

Fetiţa de doar 16 ani fascinată de o uniformă s-a transformat într-o femeie superbă, dar şi într-un militar adevărat urmând cursurile Liceului Militar din Alba Iulia şi apoi ale Academiei Forţelor Terestre din Sibiu.

Acum, Silvia are sarcina de a instrui militarii români care pleacă în Afganistan să coopereze cu civilii de acolo, atât femei, cât şi bărbaţi, povestindu-le despre cultura afgană, valorile lor, cum trebuie să se poarte cu femeile de acolo, astfel încât să reuşească să le creeze condiţii de muncă pentru a-şi putea întreţine familiile, în cazul celor care nu mai aveau, din diferite motive, sprijinul unui soţ. „Nu era o meserie mai potrivită pentru o femeie în armată. Dincolo de aspectele teoretice, am putut să punem în activitatea noastră sarea şi piperul a ceea ce înseamnă să fii femeie. Am pus mai presus de orice faptul că şi noi suntem femei, soţii, mame. Am zis «hai să gândim cum gândesc femeile de acolo!» Am conştientizat că le putem ajuta, noi având acces la câteva resurse esenţiale, şi anume la guvernarea locală, la oameni importanţi din sistemul lor politic, militar, de siguranţă publică. Am încercat să fim vocea lor în faţa celor care puteau cu adevărat să schimbe ceva.“

Iar greul abia acum începea. Odată ajunsă în Afganistan, Silvia s-a luptat cu morile de vânt până ce le-a învins, ca să le poată crea femeilor afgane de acolo condiţii de trai mai bune. Urmărită din umbră de pasiunea ei de-o viaţă, designul vestimentar, a descoperit femei care împărtăşeau aceeaşi pasiune. Nu a mai contat că a trebuit mai întâi să le câştige încrederea bărbaţilor din regiune, să obţină fonduri pentru realizarea unui proiect special pentru aceste femei, să creeze o relaţie de cooperare cu guvernanţa locală şi, nu în cele din urmă, să găsească un loc potrivit pentru a pune în aplicare proiectul. „E impresionant cum nişte femei care nu s-au văzut niciodată, din zone diferite ale lumii, reuşesc să devină vocea şi soluţiile altor femei aflate cu adevărat în situaţii disperate. Eu am plecat plângând de la prima întâlnire cu ele, pentru că mă simţeam neputincioasă. Cereau ceva ce eu nu puteam să le ofer atunci. Cereau apă, ajutor pentru reabilitarea locuinţei, haine. Cereau ajutor umanitar. Acesta nu le ajungea decât o săptămână. Nu făceam decât să încurajez o oarecare cerşetorie. Când acest ajutor dispărea ce se întâmpla? Nu existau locuri de muncă şi mă gândeam ce aş putea eu să las în urma mea, astfel încât ele să se întreţină şi să-şi câştige existenţa.“

 

La doar câteva luni de când Silvia îşi începuse misiunea, 15 femei lucrau deja în noul atelier de croitorie din zona Shah Joy creat de echipa CIMIC (Cooperare civili – militari) a Armatei Române. Reacţiile au fost extraordinare. În zilele următoare deschiderii atelierului, Silvia devenise eroina tuturor femeilor din zonă. O căutau prin toate mijloacele posibile, în speranţa că le va oferi şi lor un loc de muncă. „Simţeam că eram o voce cu adevărat puternică acolo şi că îi ajutasem cu ceva. Eram mândră de el, pentru că era proiectul meu de suflet. Pornisem de la nimic. Aş fi vrut să mai rămân vreo şase luni, pentru că simţeam că de aici înainte chiar puteam să mai fac multe pentru ele.“

Proaspăt căsătorită, dorul de casă nu o apăsa atât de tare pe Silvia, pentru că soţul ei făcea parte din echipa cu care plecase în Afganistan. „A fost o misiune de familie“, o mai auzi amuzându-se. S-a întors în ţară la începutul acestui an: fericită, satisfăcută şi cu dorinţa de a face mai mult în următoarea misiune.

Armata ca stil de viaţă

Ce mamă nu ştie ce înseamnă dorul de copilul ei? A divorţat în urmă cu doi ani, iar Bogdan, unicul copil, are nouă ani. Când a devenit militar, Cristina Oncică şi-a jurat că va fi unul foarte bun şi a simţit că acest jurământ trebuia susţinut de o misiune în Afganistan. „Sincer, mi-am dorit atât de mult să plec… Tot veneau informări pentru diferite misiuni, iar eu ezitam să-mi fac raport ca să pot pleca. M-am dus acasă şi le-am spus alor mei că mi-aş dori să plec, dar nu ştiu ce să fac cu Bogdan. Nu ştiam dacă poate să stea fără mine, pentru că asta se întâmpla după divorţ. Atunci, ai mei m-au asigurat că, dacă vorbesc cu el şi simt că înţelege despre ce este vorba, ei mă susţin.“ 

Şi acum îşi aduce aminte exact cum i-a povestit fiului ei că mami trebuie să plece şase luni în Afganistan, iar el să rămână acasă, cuminte, cu bunicii: „L-am luat deoparte şi i-am spus: «Mami, aş vrea să plec şi eu în Afganistan. Nu-ţi va fi foarte greu pentru că vei fi cu mamaia şi tataia, vom vorbi zilnic la telefon, pe internet, dar perioada este de şase luni.» «Cât înseamnă asta, mami?» Zic: «Uite, cum am stat două luni la Făgăraş, de două ori încă pe-atât.» «Da, mami, dar îmi va fi dor de tine!» «Şi mie, dar, dacă plec, nu înseamnă că nu te iubesc. Tu înţelegi că eu vreau să fiu foarte bună în ceea ce fac şi, pentru a deveni din ce în ce mai bună, trebuie să fac şi acest lucru. Altfel, vor fi alţii mai buni ca mine.» Încerc să vorbesc tot timpul cu el în acest fel ca să-l impulsionez să-şi dorească şi el să fie cel mai bun. «Mami, dacă tu crezi că asta te ajută să fii mai bună, eu mă descurc cu mamaia şi cu tataia, mai ales că vom vorbi mereu la telefon şi pe internet.» Şi, încet-încet, am încercam să abordez tot mai des acest subiect ca să devină familiar, iar lui Bogdan să nu i se pară că se întâmplă dintr-odată.“

„Mă simt mult mai puternică decât femeile care lucrează în viaţa civilă“

Născută într-o familie de militari, Cristina s-a obişnuit de copil cu rigorile şi îngrădirile acestei vieţi. Nu făcea mai nimic din ceea ce făceau fetele de vârsta ei, mai ales că cei doi fraţi o îndemnau să joace fotbal ori să se caţăre împreună în copaci. Deşi bunicii şi-au dorit foarte mult ca ea să aleagă o carieră în învăţământ, la 19 ani, Cristina s-a încadrat ca angajat civil la un batalion de tancuri din Bucureşti, iar după şase ani, a devenit sergent-major la Batalionul 1CIMIC.

„Mă simt mult mai puternică decât femeile care lucrează în viaţa civilă pentru că viaţa de militar reprezintă o provocare. 

 


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus