Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Calea spre succes > Nicoleta Turcu, voluntar pe ambulanță

Nicoleta Turcu, voluntar pe ambulanță

Nicoleta Turcu

Nicoleta Turcu: Dacă știi cum să-ți echilibrezi viața în așa fel să le faci pe toate, poți să le faci pe toate!

Nu primise încă buletinul în momentul în care s-a înscris la Crucea Roșie și nu începuse liceul când a devenit voluntar la salvare. Acum, la 23 de ani, Nicoleta Turcu are realizări la care mulți nu îndrăznesc să spere.

S-a maturizat și a învățat multe în cei opt ani de gărzi și nesomn: să aibă grijă de oameni, să-și învingă timiditatea, să ia decizii limită, să fie puternică. „Dacă nu exista ambulanța în viața mea, multe lucruri nu s-ar fi întâmplat. Bănuiesc că Dumnezeu mă iubește dacă a avut grijă de mine.“ Totul a pornit dintr-o nemulțumire a mamei: își dorea ca Nicoleta să aibă activități extrașcolare.

Viața la urgențe

„Mergeam la școală, dar nu mai făceam altceva. Unii pictează, alții dansează, dar mie nu-mi plăcea să fac nimic. Mama mi-a zis că trebuie să am un drum în viață, să nu o iau pe arătură ca alți adolescenți.“ A devenit voluntar pentru Crucea Roșie. După câteva luni, un amic i-a propus să meargă cu el la Serviciul de Ambulanță București-Ilfov. O perioadă, nu s-a putut hotărî unde să rămână, dar a luat decizia când s-a organizat o tabără comună. „Când am început noi, nu era ca acum, cu contracte. Eram pur și simplu niște copii care urcau în ambulanță. Ne lăsau, dar nu în mașini de urgență, ci în cele de transport. Mergeam la caz și transportam pacientul la spital. Lucram noaptea, pentru că ziua ne duceam la școală“, spune Nicoleta. Și nu stătea 2-3 ore, ci 12, cât dura garda. „Plecam la 6 seara de acasă și terminam a doua zi la 7.“ La școală, ajungea un pic obosită, dar cu temele făcute. „În timp, m-am obișnuit să nu mai dorm ca un om normal“, spune ea.

Citește și: Adrian Stanca, antrenorul de înot cu suflet mare

Din viața liniștită pe care o avea alături de mama, copilul fricos, care plângea din orice, a învățat aproape peste noapte să salveze oameni și pe sine. „Eram mai retrasă. La școală, stăteam mereu în ultima bancă și nu prea vorbeam cu colegii. Aveam o fobie socială, eram speriată de bombe. Am devenit alt om“, mărturisește ea. Nicoleta a păstrat secretul față de colegi sau profesori. „Nu le-am spus, fiindcă mulți iau în nume de rău sau în râs faptul că muncești fără bani“, explică ea. Nu și-a petrecut timpul liber prin cluburi, ci salvând oameni, iar asta a mulțumit-o pe mama sa. „Aveam o ocupație serioasă, știa unde sunt, cunoștea pe toată lumea.“ Nu s-a întâmplat să nu ajungă la ambulanță, oricât de obosită, răcită sau indispusă era. „Bolnavă coaptă, m-am dus la salvare. Odată, aveam o gripă atât de urâtă, că un pacient nu mi-a dat voie să intru, ca să nu-i dau virusuri.“

O zi oarecare

În perioada aceasta, Nicoleta lucrează part-time la o firmă de organizare de evenimente, pentru a se susține financiar până la absolvirea școlii postliceale (dorește să fie asistent, nu medic, fiindcă, spune ea, „stau cel mai mult lângă pacient“). Face în continuare ture de noapte, iar ziua are cursuri. „Mâine merg la școală de la 8 la 14, unde am pregătire pentru licență, apoi la serviciu, să fac meniurile și cardurile de așezare pe mese pentru weekendul în curs, iar la 6.30 ajung la ambulanță, anunț la dispecerat că intru în program și până la 7 a doua zi lucrez, după care mă duc la muncă dincolo.“ Când doarme? „Vineri seară“, mi-a răspuns. Noi ne-am întâlnit într-o miercuri, deci asta însemna peste două zile…

Cel mai greu moment

Un moment de deznădejde a fost recent. „Acum două săptămâni, am mers la cumpărături și, în drum spre casă, am pierdut autobuzul. Așteptam în stație, lângă Dâmbovița. Pe telefon am aplicația „Există un erou în fiecare dintre voi“, care mă localizează pe o rază de 1.000 de metri (n.red. – aplicația este disponibilă celor care vor să salveze viața cuiva până la sosirea salvării). Primesc alerta: înecat în Dâmbovița. Am fugit într-acolo cu pungile de cumpărături. Nu aveam cum să-l scot, că nu știu să înot, și am cerut ajutor. I-am făcut resuscitare 45 de minute. Din păcate, a fost prea târziu…“, spune cu tristețe. A fost afectată, dar în timp a învățat să se detașeze. „Când intru în casa pacientului, mă schimb. Nu plâng în fața lui, ci după ce ies de la caz.“ O marchează și cele rele, și clipele frumoase. „Am primit un caz, «contracții uterine dureroase și membrane rupte». Între timp, doamna născuse acasă. A fost primul caz în care am văzut o naștere la domiciliu. Am ținut copilul în brațe până la spital, am urcat pe etaj, l-am cântărit, l-am măsurat, parcă era al meu. A fost cea mai frumoasă zi din viața mea.“

Citește și: Din dragoste pentru portul popular

Ce-ar fi fost dacă…

Nu s-a gândit niciodată, știe doar că a ajutat-o enorm în viață. Nu se mai sperie din orice, a învățat să fie calculată, are pe agendă programul cu gărzile pe tot anul, pe care le bifează încă din ianuarie. Pe viitor, tot la ambulanță se vede, după ce își ia licența și trece de examenul de angajare ca asistent. „După atâția ani, mi se aranjează și mie viața. Termin cu școala, voi fi angajat, nu va mai trebui să am alt job. Mă văd pe viață la ambulanță. Acolo e casa mea. M-am obișnuit așa, energică.“ Și căsătorită cu copii tot acolo se visează. Este convinsă că, „dacă știi cum să-ți echilibrezi viața în așa fel să le faci pe toate, poți să le faci pe toate“.

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.35/2014
Autor: Lidia Năstase
Sursa foto: Radu Vintilescu.

Mulțumiri conducerii S.A.B.IF. (Serviciul de Ambulanță București-Ilfov)

 


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus