Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Razboiul la feminin

Razboiul la feminin

Afganistan, Irak, Mali, Congo, Haiti, Timorul de Est, Kosovo. Nu este vorba de vreo ofertă turistică în locuri exotice. Dimpotrivă, sunt destinații de evitat, cu risc major pentru oricine s-ar încumeta să meargă acolo. Sunt, fără îndoială, cele mai periculoase locuri în aceste vremuri. Teritorii cuprinse de războaie sângeroase, de revolte interne și lupte tribale sau interreligioase, în care insurgenții nu doar se căsăpesc între ei, ci își varsă furia și ura asupra oricărui străin care ar avea inconștiența să se arate în zonă.

Sunt țări în care artileriile, bombardamentele, schimburile de focuri sunt la ordinea zilei. Orașe în care poți deveni oricând victima unui lunetist sau a unui atentat terorist, cartiere unde poți fi răpit, străzi pe care străfulgerarea unei macete poate să fie ultimul lucru pe care îl vezi înainte de a fi ucis. Drumuri înțesate de mine sau explozive artizanale. Șosele ce se transformă într-o secundă, unde mașina în care te afli trece cu o roată aparent peste o mică denivelare, în drumul spre lumea cealaltă. Țări măturate de mari dezastre naturale, cu risc continuu de cutremure sau tsunami, cu populații supuse permanent epidemiilor, bolilor necruțătoare. Locuri în care holera, malaria, febra Dengue, dizenteria, Ebola fac ravagii. O înțepătură de țânțar, o gură de apă nesterilizată, atingerea unui localnic, contactul cu un obiect infectat te aruncă direct în infernul suferinței. Cu un singur deznodământ: moartea.

State în care țările civilizate, prin forțe armate sau poliție, ONU, organizații mondiale umanitare, și-au unit eforturile pentru aducerea păcii, instaurarea ordinii statale democratice, protejarea populației civile de ororile războiului, ținerea sub control a epidemiilor, eradicarea bolilor devastatoare. Zeci de mii de soldați ai păcii și umanității din peste o sută de țări, răspândiți în toate locurile fierbinți de pe planetă. Printre aceștia, sute de români. Fie militari ai forțelor terestre, navale sau aeriene, fie polițiști, jandarmi. Având în vedere riscurile enorme și gradul de periculozitate, pentru oamenii prea puțin cunoscători ai acestei lumi, ar părea surprinzător ca din această armată a păcii să facă parte femei. Ei bine, zeci de românce din Armata Română, Poliție și, mai nou, Jandarmerie au fost în cel puțin o misiune într-una din țările enumerate mai sus, sunt și acum în diferite zone de conflict ori plănuiesc să plece din nou.

Am fost, în calitate de corespondent de război, în mai multe țări răvășite de conflicte din America Centrală, Africa sau Orient și am avut ocazia să întâlnesc astfel de femei. Felicia Manta și Iuliana Bancă din Poliția Română, Beatrice Tudor și Cristina Radu din Armata Română, Nicoleta Primăvăruș, Monica Rusen și Rodica Mazilu din Jandarmeria Română au povestit, în exclusivitate pentru revista Femeia., din experiențele lor în misiunile externe la care au participat.

Polițiste românce în iadul haitian

Ca urmare a frecventelor și violentelor conflicte din Haiti, mica țară caraibiană care împarte, împreună cu Republica Dominicană, una dintre insulele principale ale arhipelagului din America Centrală – altminteri un paradis natural, cu mare, plaje și peisaje incredibil de frumoase–, ONU a creat MINUSTAH, o misiune internațională de menținere a păcii în Haiti. Astfel, au fost trimise în capitala Port-au-Prince și alte orașe mii de militari și forțe de poliție din zeci de țări de pe toate continentele. În 2006, România avea să trimită, în cadrul acestei misiuni, primul contingent de polițiști. În mare, misiunea inițială a forțelor internaționale de poliție era de monitorizare și consiliere a PNH (Poliția Națională Haitiană). Ziua de 12 ianuarie 2010 avea să schimbe însă în mod dramatic și misiunea, și viața din Haiti. Un cutremur cu magnitudinea de 7 grade pe scara Richter, produs la ora locală 16.53, a distrus în proporție de 60 la sută capitala Port-au-Prince. Cel mai mare cutremur din zonă din ultimii 200 de ani a făcut, conform estimărilor, 300.000 de victime. 50.000 nu au reușit să fie scoase de sub dărâmături luni în șir. În acel moment, în Port-au-Prince se aflau 21 de polițiști români în misiune, printre care câteva femei.

Felicia Manta, Poliția Română: „Am fost înconjurați. Am scos pistoalele”

Felis, cum îi spun prietenii și colegii, era în Haiti din decembrie 2009. Abia se acomodase cât de cât cu locul și munca. Avea misiuni de patrulare prin cartierele orașului. În după-amiaza zilei de 12 ianuarie se întorcea cu niște colegi dintr-o misiune la vreo 50 km de Port-au-Prince. Erau într-un Nissan de teren alb, cu însemnele United Nations (UN), pe o șosea aflată la o oarecare altitudine, când s-a cutremurat pământul. Orașul a fost cuprins de un nor uriaș de praf. În fața lor, șoseaua de asfalt se crăpa văzând cu ochii. Versanții din stânga lor, unde sute de haitieni lucrau la cariere de calcar, se prăbușiseră cu vuiete. Zeci de localnici au pierit îngropați de vii acolo. Felicia și colegii ei s-au oprit în drum. „Prima dată am crezut că a avut loc o explozie uriașă“, își amintește Felicia. „Am pornit. Când am ajuns în oraș, deja se instalase haosul. Primele zile au fost înfiorătoare. Mulți dintre colegii noștri polițiști de alte naționalități muriseră sub dărâmături. Ce tragedie! Pe mulți îi cunoșteam, lucrau împreună cu noi. Din fericire, niciun român nu a pierit atunci. Apoi, nimic nu a mai fost ca înainte de cutremur. Misiunea noastră se transformase într-una de instaurare și menținere a ordinii publice. Nenorocirea a făcut ca închisoarea orașului să se dărâme, iar 4.000 de infractori au evadat. Mulți extrem de periculoși, criminali, violatori. În acel moment, infracționalitatea a explodat. Pentru noi, polițiștii de orice naționalitate din Port-au-Prince, începuse războiul. Patrulam non-stop. Taberele de sinistrați, în care se instalaseră mii de haitieni, se transformaseră în focare de risc epidemiologic și de infracționalitate: tâlhării, jafuri, răpiri, crime, violuri cărora le cădeau victime cu frecvență mare și copiii. Cu toate astea ne confruntam“, spune Felicia. Una dintre cele mai periculoase situații în care s-a aflat a fost după un apel către toate forțele de poliție prin care se anunța jefuirea unui depozit din Centre Ville de către câteva zeci de haitieni. Zeci de mașini UN cu peste 200 de polițiști s-au îndreptat spre acel loc.
„Ne-am dispersat în grupuri mici. La un moment dat, grupul în care ne aflam eu, încă un polițist român, Mihai Nedea, și câțiva francezi și canadieni a fost înconjurat de vreo sută de haitieni. Înarmați cu macete, bâte, răngi. Am făcut cerc, am stat spate în spate și am scos pistoalele. I-am pus pe fugă. 50 de haitieni au fost arestați, iar unul a fost împușcat în cap – un paznic al depozitului i-a împrăștiat creierii pe jos. I-am făcut fotografii. Eram pregătiți pentru ce era mai rău. Nu am avut timp să-mi fie frică. Situația a fost salvată de soldați americani care se aflau temporar în Haiti. Ei nu participă la misiunea ONU.“ Cu întâmplările din Haiti, Felis ar umple cărți întregi. Este o femeie curajoasă, așa minionă cum e. A fost bătăioasă de mică.. Antrenamentul și instruirea ca polițist i-au dat forță. Pistolul ei, un Glock cu încărcător de 18 gloanțe plus unul pe țeavă, îi dă siguranță. Ca și camarazii ei. A stat doi ani în Haiti, după care a avut o misiune în Europa. Acum se pregătește să plece din nou. Are două opțiuni, ambele destinații fiind de natură să taie respirația oricui: Congo sau Mali. Țări în care sunt stăpâne războaiele tribale, infracționalitatea extremă, minele și riscul epidemiologic. Pentru Felicia Manta, toate acestea nu sunt decât alte provocări. „Familia mă susține. Cred că s-au obișnuit. Iubitul meu, și el polițist, mă încurajează. E simplu. Plec în misiune, îmi fac treaba doi ani și mă întorc acasă“, conchide, cu un zâmbet, Felis.

Iuliana Boancă, Poliția Română: „Toți eram potențiale victime ale atacurilor din stradă”

Relatarea Iulianei Boancă, și ea acum în Haiti, curge cu tumult. În anii petrecuți în Haiti a strâns atâtea experiențe, emoții și stări încât ar putea povesti zile în șir despre ele.

„Visul de a deveni ofițer de poliție a fost al adolescenței în care, ca fată, îți dorești să faci ceva deosebit, care nu este accesibil oricui“, spune Iuliana Boancă, comisar-șef în poliție, în prezent în misiune în Cap-Haïtien, Haiti. „După liceu însă, am urmat mai întâi Literele, apoi Școala Militară de la Câmpina. Deși visasem să alerg după hoți, m-am specializat în managementul resurselor umane.
O activitate căreia m-am dedicat cu drag. La 29 de ani, am urmat niște cursuri de pregătire speciale, după care am fost testată de o echipă din cadrul ONU ce recruta specialiști din mai multe domenii pentru diferite misiuni de menținere a păcii din lume, care se derulau sub egida organizației mondiale. În 2007, am plecat în prima misiune, în Haiti. Din discuțiile cu amici, mi-am dat seama că mulți habar nu aveau ce țară este Haiti, pe care o confundau cu Tahiti sau Hawaii și spuneau: «Ce frumos trebuie să fie!» Cei care aveau cât de cât o idee îmi spuneau că trebuie să fiu nebună să plec într-o astfel de zonă. Nefiind căsătorită și neavând copii, mi-a fost destul de ușor să plec, iar emoțiile și teama familiei au fost mai mari decât ale mele. Ca orice părinte, mama era într-o stare emoțională deosebită la plecare, însă ulterior și-a dat seama că așa îmi era mie bine și a acceptat. Odată coborâtă din avion în Port-au-Prince, prima senzație a fost de sufocare din cauza căldurii și a umidității mult prea ridicate. Însă m-am acomodat destul de repede. Ca și în țară, am ajuns să lucrez în domeniul resurselor umane, cu deosebirea că munca din Haiti implica gestionarea personalului din peste 40 de naționalități, culturi și obiceiuri diferite și probleme distincte!“

Curând, Iuliana a făcut cunoștință cu pericolele care pândeau la tot pasul. „Momentele cele mai dificile din punctul de vedere al securității pe care le-am trăit în misiune au fost legate de multiplele manifestații ce au avut loc în luna aprilie 2008, proteste împotriva costurilor ridicate de viață. În această perioadă, am avut colegi care și-au pierdut casele, fiind incendiate de manifestanți, și toți eram potențiale ținte ale atacurilor din stradă. Drumul către și de la muncă a fost într-adevăr periculos, întrucât manifestanții aruncau cu pietre către mașinile UN și aproape în tot orașul erau baricade și cauciucuri incendiate. În plus, seara se auzeau frecvent focuri de armă, lucru deloc liniștitor, mai ales când se trăgea în apropierea caselor în care locuiam.

Dar, atât timp cât știam că toți cei din familie sunt sănătoși, nu-mi era foarte greu. A fost însă un moment când una dintre surorile mele a trecut printr-o situație medicală destul de complicată și atunci mi-aș fi dorit cu adevărat să fiu acasă, alături de ea. Din Haiti, nu am putut face aproape nimic pentru a o ajuta și aș fi vrut să mă urc într-un avion și să mă duc acasă.”

A plecat din nou în misiune în iulie 2011, după ce a fost selectată pentru postul de șef de stat major al componentei de poliție din cadrul MINUSTAH, pe care îl ocupă și în prezent. În această calitate, are în subordine cinci unități.

În ceea ce privește viața personală, sacrificiile sunt pe măsura satisfacțiilor, iar uneori chiar mai mari. „Aproape că nu mai ai timp pentru viața personală, iar pentru cei pe care i-ai lăsat acasă este greu de înțeles ce sentimente te animă și ce te ține departe de casă. Le mulțumesc însă că au acceptat și mi-au fost alături, în special mamei, căreia îi sunt recunoscătoare pentru toate sacrificiile pe care le-a făcut ca eu să fiu azi ce sunt.“

Înarmate, instruite, fără frică, împotriva talibanilor

În aproape 12 ani de misiuni militare externe, Ministerul Apărării Naționale a rulat aproape 40.000 de militari români numai în Afganistan, care au fost angajați în efortul comun internațional de combatere a terorismului și de instaurare a păcii. Cei mai mulți au fost desfășurați în Kandahar și Zabul, cele mai periculoase regiuni ale acestei țări, sfâșiate de decenii de lupte tribale, de asaltul sălbatic al talibanilor împotriva a tot ce nu împărtășește stilul lor de viață și dogmele lor, împotriva civilizației.

Beatrice Tudor, Armata Română: „Cel mai greu moment: repatrierea unui camarad ucis”

Locotenent al forțelor aeriene, Beatrice Tudor și-a dorit de mică să urmeze o carieră de ofițer, avându-l ca exemplu pe tatăl său, și el cadru militar. „Tata se plângea că nu are și el un băiat care să-i calce pe urme, noi fiind trei fete la părinți. Și iată-mă nu doar ofițer în armată, ci și pusă pe plecat în misiuni externe: prima oară am fost în Afganistan, în 2006, apoi în Bosnia-Herțegovina, în 2012. Am fost susținută întotdeauna de familie, ai mei fiind obișnuiți cu această viață. Nu și-au dorit decât să mă întorc acasă sănătoasă. Nu am avut emoții la plecare decât în 2006. Nu aveam experiență militară prea mare, dar m-am adaptat foarte repede. Mi-au trecut emoțiile imediat ce am ajuns la Kandahar, când am văzut că lucrurile nu sunt chiar așa de grave cum erau prezentate în țară la televizor.”

Chiar nu se gândeau că sunt într-o zonă de război și că în orice clipă puteau fi atacați. Bazele militare sunt foarte bine păzite, toți militarii care merg în teatrele de operații sunt antrenați pentru asta, au asupra lor armament și echipament de protecție și sunt pregătiți să facă față oricăror situații, oricât de periculoase ar fi.

„În ambele misiuni, am plecat ca ofițer de protocol. Este o funcție care presupune să te adaptezi foarte repede la situația în care te afli. Vizitele oficiale, de exemplu, depind de felul cum le organizezi tu, iar ceremoniile decurg după cum ai știut să aplici regulile de protocol și să-i îndrumi pe ceilalți. După fiecare misiune, am câștigat prieteni adevărați, cu care știu sigur că voi păstra legătura toată viața, pentru că amicițiile care se creează în astfel de zone sunt unice”, adaugă Beatrice.

Acolo, nicio zi nu seamănă cu alta. „Într-o zi poate că nu ai de făcut decât raportări uzuale, iar în alta îl primești pe președintele unei țări care are militari în acel teatru de operații. Se întâmplă, din nefericire, să treci și prin momente în care trebuie să organizezi repatrierea unui militar mort în vreo misiune.“

Prin natura funcției și a specializării sale, Beatrice nu a interacționat des cu localnicii. „Nu e tocmai locul potrivit să te oprești să întrebi ceva pe cineva. Singurele legături de care îmi amintesc sunt cele cu copiii de la grădinița ce se afla într-o anexă a aeroportului din Kabul, locul unde detașamentul român din forțele aeriene și-a desfășurat activitatea. Copilașii se bucurau foarte tare când ne vedeau. Nu ne înțelegeam cu ei decât prin semne, dar primeau cu bucurie jucăriile, dulciurile și apa pe care le duceam. Povestind aceste lucruri, îmi amintesc de atâtea și atâtea întâmplări, încât deja mi s-a făcut dor. Aș vrea să repet oricând experiența unei plecări într-o misiune externă.“

Cristina Radu, Armata Română: „Baza noastră putea fi atacată oricând”

Cristina Radu, bucureșteancă, este ofițer al Armatei Române, la Infanterie, cu grad de locotenent, după ce a urmat cursurile Centrului de Instruire și pentru Infanterie și Vânători de Munte „Constantin Brâncoveanu“. În prezent face parte din comandamentul Brigăzii 1 Mecanizate Argedava, fiind implicată în procesul de planificare a diferitelor tipuri de acțiuni militare. „Oportunitatea de a participa la o misiune în teatrul de operații mi-a făcut mereu cu ochiul, însă am luat-o în serios abia în momentul în care unitatea mea a primit oficial această misiune. După o perioadă de pregătire în care solicitările fizice și psihice au fost foarte intense, a venit momentul când am simțit pe propria-mi piele arșița deșertului afgan. Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost ce caut eu acolo.” Mediul era ostil din toate punctele de vedere. A luat contact cu o civilizație și o cultură despre care știa doar noțiuni teoretice, cu o climă severă și cu temperaturi extreme, un fus orar diferit și o stare de război ce se resimțea la fiecare pas: arme, avioane, militari, sirene etc. „Condițiile de cantonare/încartiruire au fost specifice unui teatru de operații și, chiar dacă baza se afla la o altitudine de 1.800 m, într-o zonă în care infrastructura era inexistentă, am avut totuși la dispoziție o serie de facilități care păreau inaccesibile în acele condiții. Teama ca baza noastră să nu fie atacată reprezenta o realitate cotidiană, iar adrenalina era o senzație familiară tuturor. Batalionul din care am făcut parte avea misiunea de a executa operații în sprijinul păcii cu participarea Forțelor de Securitate Naționale. Diferențele de temperatură zi/noapte te făceau să te simți ca într-o continuă deplasare cu cortul: ziua mergeam la mare, noaptea la munte. Rolul meu în această ecuație era de a conduce o subunitate de tip logistic, care avea atribuții pe linia furnizării de echipamente, servicii de mentenanță, transport de materiale și hrană. Desigur, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, iar desfășurarea ostilităților a impus ca uneori să particip la misiunile de patrulare ale colegilor infanteriști. Asta presupunea o echipare corespunzătoare (vestă antiglonț de 21 kg, cască, pușcă automată și pistol) și îndeplinirea anumitor sarcini în cazul posibilelor incidente. Într-una din aceste misiuni de patrulare am avut ghinionul ca una din mașinile blindate cu care ne deplasam să inițieze un dispozitiv exploziv improvizat. A fost un moment în care s-a instalat panica, însă profesionalismul colegilor a făcut să ieșim din această situație doar cu pagube materiale. Interacțiunea cu populația afgană, în special cu femeile, a urmărit în permanență direcția impusă de tradiția și cultura musulmană.“

Cristina știe că, dacă nu ar fi putut să țină în permanență legătura cu familia, misiunea ei ar fi fost mult mai grea. Această legătură i-a oferit, pe toată durata misiunii, motivație și echilibru, ajutând-o să reziste în Zabul, poate cea mai periculoasă regiune din Afganistan.

Premieră: femei jandarm românce în Afganistan

Pentru prima oară, Jandarmeria Română a trimis femei în Afganistan. Nicoleta Primăvăruș, Monica Rusen și Rodica Mazilu, ofițeri specialiști, dar și luptătoare bine pregătite și instruite, fiecare pe specialitatea ei, antrenate pentru câmpul de luptă, s-au alăturat recent contingentului de jandarmi din Kandahar, teritoriu afgan pustiit de războaie, un loc plin de pericole, de la dispozitivele explozive artizanale până la proiectilele trase când nu te aștepți, cu mecanisme declanșatoare primitive, dar suficient de eficace, de pe versanții din jurul bazelor militare din zonă. Cele trei femei și-au lăsat acasă liniștea și siguranța, poate chiar și-au surprins familiile prin decizia de a pleca în Afganistan, dar au realizat ce și-au dorit și sunt convinse că vor face față oricăror provocări, de la riscurile legate strict de pericolul confruntării cu grupările talibane la condițiile de climă și trai. Este o premieră ca în teatrul de operațiuni din Afganistan să participe ofițeri jandarmi femei din cadrul Jandarmeriei Române, care au o misiune foarte bine definită: NATO Resolution Support Afghanistan. Aceasta a început în ianuarie 2015 și are ca scopuri consilierea și sprijinirea forțelor de securitate afgane.

Nicoleta Primăvăruș, Jandarmeria Română: „Întotdeauna porți vesta antiglonț, arma și pe Dumnezeu în suflet”

Locotenentul Nicoleta Primăvăruș are 43 de ani și lucrează în cadrul Jandarmeriei Ploiești (Prahova) de suficient de mulți ani încât să fie convinsă că aplicarea legii te face să te simți mândru că poți contribui la crearea unei lumi mai bune, în care legea este mai presus de toate. Are două fete, Andra și Daria. „Am considerat că este timpul pentru o schimbare în cariera mea și am făcut-o alegând să merg în Afganistan. Echipa de profesioniști în care lucrez este grozavă. Se lucrează în echipă, iar rezultatele sunt uimitoare. Nimeni nu-și arogă meritul pentru reușita unei activități și toți se oferă să ajute, indiferent cât de ocupați sunt.“ Departamentul din care face parte se ocupă de consilierea, asistența și instruirea femeilor din cadrul Poliției Naționale Afgane. Ca advisor, Nicoleta lucrează cu reprezentanți ai Ministerului de Interne din Afganistan tocmai pentru a se asigura că pregătirea femeilor polițiste afgane se efectuează în conformitate cu standardele profesionale aprobate.

Dislocarea a avut loc în luna ianuarie: nimic verde în jur, nicio floare, parcă totul e lipsit de culoare și miros. Orașul este înconjurat de munți stâncoși și sterpi. Doar case care se întind până aproape de vârf. Multă agitație în oraș, praf, aer uscat. Pe marginea drumurilor sunt tarabe cu tot felul de fructe şi legume din import. Traficul – fără reguli de circulație, deși ele există prin lege. „Este cu totul altă lume, cu tradiții, cultură şi civilizație afgane amestecate cu tradițiile și cultura țărilor cu care au intrat în contact. M-a impresionat dorința polițistelor de a învăța cât mai multe și de a depăși barierele culturale legate de condiția femeii în societatea afgană. Nu se poate spune că ar exista ceva spectaculos. Din cauza culturii, lucrurile nu se pot mișca așa de repede cum ar fi de dorit sau cum aș vrea eu. După atâția ani de război, oamenii sunt obosiți, parcă fără vlagă și speranță. Doar la copii mai poți vedea un zâmbet lipsit de griji. Spun asta pentru că vizitez foarte des o grădiniță aflată în cadrul unui centru de pregătire, unde sunt copiii polițistelor care participă la diferite cursuri.“

„Pericole sunt la tot pasul. În special când plecăm la centrele de pregătire pentru activitățile de consiliere. Drumurile nu sunt niciodată sigure din cauza amenințărilor insurgenților. Întotdeauna porți vesta antiglonț, arma cu țeavă lungă, arma cu țeava scurtă și pe Dumnezeu în suflet. Pregătirea fizică și psihică este esențială pentru o misiune într-un asemenea mediu, iar pentru asta trebuie să le mulțumim colegilor de la Centrul de Perfecționare a Pregătirii Cadrelor Jandarmi Ochiuri și celor de la Școala de Aplicație pentru Ofițeri «Mihai Viteazul».” Din cauza problemelor de securitate, nu se poate vorbi de o interacțiune cu mediul sau populația, ci doar cu persoanele care lucrează în centrele de pregătire.  Nicoleta este în Afganistan din ianuarie, dar dorul de casă, de familie este copleșitor. „Vorbesc cu familia pe Skype sau la telefon în fiecare zi. Dacă aș repeta experiența? Poate că da. Nu pot să mă gândesc acum la altă misiune. Trebuie să-mi fac datoria și să-mi închei turul de serviciu aici. După asta, vom vedea ce va mai fi.“

Monica Rusen, Jandarmeria Română:„Mândră că am fost selectată să merg în Afganistan”

Monica Rusen are 40 ani și este advisor pe probleme financiare în Afganistan. Este cea de-a doua femeie jandarm care a decis să ia în piept frontul. „La început, familia a fost reticentă, dar apoi m-a încurajat. Aici, m-am regăsit. Am posibilitatea să lucrez cu forțe armate din numeroase state. Sunt genul de om care se adaptează destul de ușor la situații noi. Lucrez cu oameni foarte bine pregătiți și probabil că asta m-a ajutat foarte mult. Fiecare zi este diferită și simt că trăiesc. Oamenii îți zâmbesc fără să te cunoască. Sunt mândră de decizia pe care am luat-o cu privire la plecarea în misiune și bucuroasă că am fost selectată. Este cea mai bună alegere din viața mea. Iar asta ar trebui să spună tot.“

Rodica Mazilu, Jandarmeria Română: „Am stat zece ore cu echipamentul de 20 kg pe noi”

Rodica Mazilu și-a dorit întotdeauna să intre în Jandarmeria Română și la fel de mult a vrut să plece în misiune în Afganistan. Absolventă a Facultății de Psihologie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Rodica s-a gândit că poate fi un bun psiholog în Jandarmeria Română. „Inițial, m-am angajat ca subofițer operativ principal, după care, în urma unui examen, am trecut în corpul ofițerilor pe o funcție operativă. Am participat la mai multe stagii de pregătire în diferite centre din țară, la CPPCJ Fălticeni (actuala școală de subofițeri), Ochiuri și Școala de Aplicație pentru Ofițeri «Mihai Viteazul».”

Misiunea din Afganistan a fost o oportunitate pe care a valorificat-o. Nu a fost ușor. „Pentru a pleca într-o misiune internațională, am participat la concursuri și cursuri de pregătire. Sunt o norocoasă pentru că am mulți colegi din unitate care au participat la o misiune NATO Afganistan. Toți au fost deschiși, mi-au împărtășit din experiența lor. Pentru mine, a fost ceva firesc. Nu am fost nici surprinsă, nici emoționată. Am fost întâmpinați și ajutați să ne adaptăm de colegii pe care i-am schimbat în teatru.“

Rodica Mazilu este consilier pentru factorii de conducere din cadrul Forțelor de Poliție Afgană. Aceasta implică ieșirea din bază și deplasarea în convoi. Este detașată în Afganistan pentru un an. „O zi nu seamănă cu cealaltă. Nu avem nicio zi liberă. Programul este 8-20. Ieșirile din bază sunt periculoase. Din acest motiv, suntem echipați cu cască de protecție, vestă antiglonț și avem dublă dotare, armă cu țeavă lungă și armă cu țeavă scurtă. Tot echipamentul are aproximativ 20 kg. Au fost zile când am stat zece ore cu echipamentul pe mine. Îți dă o senzație de siguranță. Dacă zborul cu avionul sau elicopterul ori deplasările în convoi echipate și dotate corespunzător reprezintă ceva spectaculos, atunci și viața noastră în Afganistan este interesantă și spectaculoasă.”

Articol preluat din ediția de mai 2015 a revistei Femeia.

Autor: Cristian Botez

Sursa foto: Cristian Botez


Lasă un răspuns

Sus