Odată cu apropierea primăverii, grupurile de părinți sunt luate cu asalt de întrebarea: „Ce le luăm doamnelor și câți bani punem?. Este un subiect care stârnește discuții aprinse. Unii aleg cadouri simbolice sau se află în situația de a nu-și permite sume mari, în timp ce alții consideră că darurile trebuie să fie consistente și că „nu se pot face de râs” prezentându-se cu un simplu mărțișor sau o floare. Dar ce își doresc, de fapt, profesoarele? Răspunsul a venit chiar de la un cadru didactic.
Ce vor profesoarele să primească de 1 și 8 martie?
Discuțiile despre cadourile oferite profesoarelor de 1 și 8 martie nu sunt noi, însă, în ultimii ani, social media pare să fi amplificat discrepanțele dintre părinți. Absorbiți de opulența afișată pe rețele, unii cred că este imperios necesar să ofere daruri scumpe, de la bijuterii din metale prețioase și electrocasnice, până la… mașini.
Pe de altă parte, nu toți își permit sau vor să contribuie financiar, ceea ce poate duce la situații în care nu doar adulții sunt priviți diferit, dar și copiii ajung să sufere, fiind excluși sau marginalizați în colectiv.
De multe ori, vina se aruncă asupra cadrelor didactice. Dar câte dintre ele sunt întrebat dacă și-ar dori cu adevărat ceva? Cristina D (44 de ani), profesoară de Informatică în București, predă de 22 de ani și este, în același timp, mamă. Ea gestionează chiar două grupuri de WhatsApp ale părinților și mărturisește că, de câțiva ani, tema cadourilor a devenit tot mai apăsătoare.
„A fost o perioadă când abia așteptam 1 și 8 Martie. Era cu emoție, cu gesturi mărunte, dar din suflet. Dacă aș cotrobăi acum prin pozele de atunci, aș găsi multe amintiri care sigur m-ar face să plâng. Și mă refer la felicitări handmade făcute de copiii de gimnaziu, la scrisorele cu pozele copiilor, la mărțișoare făcute de mâinile lor.
Îmi amintesc un an în care am primit de la copiii mei (clasa la care eram dirigintă) o ramă cu fotografii ale noastre, împreună, o selecție de fotografii cu noi, pusă într-o prezentare PPT, un coș cu dulciuri pe care l-am împărțit cu ei, iar o fetiță a făcut turtă dulce pentru toți. Pe lângă acestea, fiecare copil a adus câte un fir de trandafir. Acesta a fost cel mai ‘costisitor’ cadou primit. Nu am primit niciodată lucruri scumpe… și nici nu aș ști să reacționez la așa ceva”, a dezvăluit Cristina pentru Totul despre mame.
„Perioada aceasta e una copleșitoare și abia aștept să treacă”
Cristina a dezvăluit că tensiunea legată de ce și cât să se ofere umbrește bucuria gestului. Pentru mulți dascăli, gesturile simple, o floare, un desen, un „mulțumesc” sincer, sunt mai prețioase decât darurile scumpe, dar presiunea socială transformă aceste momente într-o povară.
„Vă mărturisesc sincer că, de câțiva ani încoace, perioada aceasta e una copleșitoare și abia aștept să treacă. Discuțiile de pe grupurile de WhatsApp și cele din social media legate de darurile pentru profesori sunt pur și simplu umilitoare, iar tensiunea aceasta umbrește sensul real al gestului simplu de a oferi o floare. Din cauza exagerărilor, e plin de mesaje de ură. Apreciez enorm o floare oferită din inimă, un desen, un „mulțumesc” sincer. Mă apasă însă comparațiile, exagerările de pe grupurile de mămici și senzația că gestul trebuie „să dea bine”. Bucuria se pierde când simt că lucrurile sunt o bifă, nu o emoție.
Învățătoarea copilului meu cel mic e la fel ca mine, sătulă și scârbită de toate discuțiile, și îmi spune mereu să le transmit părinților de pe grup că nu își dorește nimic. E cel mai bun dascăl pe care îl cunosc și mi se pare nedrept să-mi ceară să nu-i duc o floare, gest pe care l-aș face, de altfel, cu mare drag și cu recunoștință. Dar iată că acest gest și-a pierdut semnificația”, a explicat profesoara.
Mesajul transmis pentru elevi
Pentru Cristina, gesturile mici și atenția elevilor contează mai mult decât performanțele spectaculoase. Ea vorbește deschis cu copiii despre efort, progres și felul în care învață să fie atenți unii la alții. Un moment care i-a rămas adânc în memorie s-a petrecut într-o zi dificilă: aflase că tatăl unui băiețel din clasa ei murise subit, iar un elev, la care nu se aștepta, a dat dovadă de empatie.
„Elevii mei, cu care discut deschis, știu că pentru mine contează prezența lor, efortul, progresul, felul în care învață să fie atenți unii la alții. Nu aștept olimpici la materia mea, dar aștept seriozitate, pentru că și eu o ofer. Vă spun ceva ce nu are legătură directă cu 8 Martie, dar are legătură cu ceea ce contează cu adevărat. Într-o zi, tocmai aflasem că tatăl unui băiețel din clasa mea murise subit. Am intrat la scurt timp la o altă clasă, a XII-a, care era cea mai dificilă pe care o aveam atunci. Eram dărâmată, îmi venea să plâng. Din ultima bancă, timid, un elev m-a întrebat: ‘Sunteți bine?’. Empatia lui m-a topit pur și simplu. Acesta e un cadou pe care îl voi ține minte toată viața.
Orice dascăl implicat își dorește părinți implicați și care să aprecieze efortul zilnic al profesorului. Mi-aș dori ca părinții să aibă încredere în mine, să nu îmi conteste deciziile și să înțeleagă că acționez cum cred eu că e mai bine pentru copiii lor. Din păcate, trăim vremuri în care se vânează note mari. Mi s-a întâmplat ca un părinte să nu mă salute pentru că i-am dat copilului notă mică. În percepția lui, materia mea nu era așa importantă și era foarte grav că i-am dat copilului notă mică. Mi s-a întâmplat, de asemenea, ca un părinte să ceară să fiu schimbată de la clasă pentru o notă de 8”, a povestit Cristina.
„Anul trecut am cumpărat flori pentru fetele din clasa mea”
Când începe o generație nouă, le spune atât copiilor, cât și părinților că nu își dorește catedra plină de buchete scumpe și că gesturile simbolice sunt suficiente și prețuite. Reacțiile sunt diverse, de la apreciere sinceră la surprindere sau ușoară stângăcie, însă pentru ea contează mai mult respectul și atenția. De asemenea a povestit, cu sinceritate, cum vede gesturile care contează cu adevărat:
„Anul trecut, am cumpărat eu zambile pentru toate fetele din clasa mea. Pur și simplu am vrut să știe că îmi sunt dragi. Nu vă spun cât au fost de fericite!
Da, știu, există profesori care primesc daruri scumpe. Nu cred că este rolul meu să judec alegerile altora, însă personal nu mă regăsesc în ele. Educația ar trebui să rămână într-o zonă de echilibru și decență, iar relația profesor-elev să nu fie influențată de valoarea materială a unui cadou. Dacă ar fi să aleg darul ideal, aș alege mereu un ‘Mulțumesc’ spus ochi în ochi și o întrebare discretă ‘Sunteți bine?’”.
