Cumva, mă simt dată la o parte – nu mai sunt partenerul preferat de joacă pentru copil, îl preferă pe tati (eu îi încurc, nu-i înţeleg), în schimb eu sunt cea cu disciplina, cu mustrările, cea care-l pune la somn, care-l bate la cap să-şi perieze dinţii, care-l spală pe cap etc. Eu sunt cea care se ocupă de partea lipsită de distracţie, iar tati… de amuzament. Şi chiar dacă îmi doresc din tot sufletul să iau parte la jocul lor, nu prea pot – ei au jocuri de băieţi, se întrec mereu, îşi încearcă puterile, se luptă etc, iar eu prefer jocurile paşnice – îmi place să descoperim lucruri interesante în natură, să avem activităţi educative, să confecţionăm figurine, să decupăm cifre etc. Totuşi, acestea nu se compară cu adevărata distracţie.
Am analizat în amănunt această situaţie în ultima vreme, deoarece mă simţeam oarecum personajul negativ în mica mea familie. Mă simţeam dată afară din echipă, complicitatea nu mă mai includea şi pe mine.
Cu câteva zile în urmă, în timp ce îi priveam pe cei doi băieţi (tatăl şi fiul) cum se joacă sau ascultând conversaţiile lor „serioase” mi-am dat seama că am uitat să mă joc, să mă bucur. Că am devenit, nici eu nu ştiu cum, mult prea serioasă şi prea critică. Sunt implicată în activităţile de la grădiniţă, chiar am fost să prezentăm împreună câteva experimente ştiinţifice, îi citesc, povestim, dar simt că îmi lipseşte spontaneitatea.
La mine totul ia o turnură… didactică. M-am întrebat: dacă aş fi în locul lui, cu cine aş prefera să mă joc– cu tati sau cu mami? Răspunsul meu a fost – tati.
Luată de responsabilităţile zilnice, am uitat cum este să mă joc, chiar când am sursa jocului şi a bucuriei lângă mine. Sper să nu mai uit lucrul asta. Sper să nu încetez să fiu copil, să reînvăţ de la băiatul meu să redevin copil, să aduc un strop de spontaneitate atitudinii mele serioase şi responsabile.
Tu ai simţit vreodată acest lucru? Cum ai depăşit aceste momente?
Foto: www,pixabay.com
