Când viața ta ia o turnură neașteptată și te confrunți cu o despărțire sau un divorț, grijile cele mai mari sunt legate de cei mici. „Cu cine va locui copilul?”, „Ce drepturi am ca mamă?”, „Pot să decid eu unde merge la școală sau la medic?”. În România astăzi, legea nu favorizează automat un părinte în detrimentul celuilalt. În schimb, accentul este pus pe interesul superior al copilului și pe responsabilitatea ambilor părinți, în mod corect și echilibrat, conform Codului civil actual.
Custodia copiilor. Ce spune legea
După o despărțire, grijile legate de copil pot fi copleșitoare. E normal să te întrebi ce decizii poți lua și cum poți să-i asiguri stabilitate și siguranță. Legea îți poate fi sprijin, oferindu-ți drepturi clare și protecție, astfel încât tu și copilul tău să aveți un parcurs cât mai lin și sigur.
În primul rând trebuie să știi că noțiunea de „custodie”, așa cum e folosită în engleză sau în limbajul cotidian, nu există ca termen specific în Codul civil român. În legislația noastră se vorbește despre autoritate părintească, adică ansamblul drepturilor și obligațiilor părinților față de copil, atât în ceea ce privește persoana, cât și bunurile sale. Aceasta este întotdeauna exercitată în interesul superior al copilului.
Autoritatea părintească comună este regula
După separare sau divorț, regula este ca ambii părinți să exercite autoritatea părintească în comun. Asta înseamnă că amândoi aveți dreptul și obligația de a lua decizii importante legate de copil, cum ar fi educația, sănătatea, locul în care trăiește, inclusiv alte aspecte esențiale ale vieții sale.
Practic, chiar dacă fetița sau băiețelul va locui mai mult timpul cu tine, tatăl are în continuare dreptul de a fi consultat atunci când vine vorba de decizii majore. În instanță aceasta se numește „autoritate părintească comună”, iar această soluție apare în majoritatea cazurilor.
Cum se decide locuința copilului
De regulă, instanța va decide unde va locui copilul dacă părinții nu ajung la un acord amiabil. În această decizie, judecătorul are în vedere interesul copilului, stabilitatea locuinței oferite de fiecare părinte, implicarea în viața școlară și socială și chiar dorința copilului dacă acesta are peste 10 ani și poate fi audiat de instanță.
Pentru copiii foarte mici, instanțele pot considera că e în interesul copilului să stea mai mult timp cu mama, mai ales în primul an sau doi de viață, pentru continuitatea îngrijirii și alăptare, dacă e cazul. Aceasta nu este o regulă absolută, dar se întâlnește frecvent în practică.
Când se poate ajunge la autoritate părintească exclusivă
Există situații în care instanța poate decide ca un singur părinte să exercite autoritate părintească exclusiv. Asta se întâmplă numai în cazuri bine justificate, când celălalt părinte nu este capabil să-și îndeplinească responsabilitățile sau când comportamentul său pune în pericol copilul, de exemplu în situații de violență, abuz, consum de substanțe sau neglijență gravă.
Chiar și atunci, părintele exclus din exercitarea autorității păstrează, de regulă, dreptul de a avea legături personale cu copilul, dacă nu există un motiv serios pentru a restricționa acest lucru.
Dreptul de a menține relația cu copilul
Chiar și atunci când copilul nu locuiește cu tine tot timpul, legea protejează dreptul fiecărui părinte de a avea legături personale regulate cu copilul său. Aceasta include vizitele, convorbirile și participarea la momente importante din viața copilului. Dacă programul de vizită stabilit nu se respectă, poți sesiza instanța pentru a fi corectat.
Ce nu poate face un părinte
Legea este foarte clară: autoritatea părintească nu poate fi cedată sau abandonată pur și simplu printr-o declarație. Este o responsabilitate legală față de copil, iar orice modificare sau limitare a acesteia se poate face doar prin hotărâre judecătorească, întotdeauna cu prioritate pentru interesul superior al copilului.
