Esti aici
Femeia.ro > Din viață > Părintele Francisc Doboș: Nu de respect ducem cel mai mult lipsă, ci de iubire!

Părintele Francisc Doboș: Nu de respect ducem cel mai mult lipsă, ci de iubire!

Părintele Francisc Doboș este purtător de cuvânt la Arhidieceza Romano-Catolică București, dar este și un om profund implicat în societate.

Într-o lume în care oricum este greu să comunici, părintele Francisc Doboș o face cu o lejeritate uluitoare, în acord cu modernitatea în care ne aflăm. Cu bonomie, cu spirit și dăruire, chiar cu simț practic, în mod sigur cu o mare iubire de oameni. O voce care vorbește tuturor și place tuturor, fie că se declară credincioși, fie atei. Acum participă, în cadrul#EpicTalk 2019, la o discuție despre bine și greu, despre succes și eșec, despre răni deschise și pansamente sufletești, alături de cei mai iscuți speakeri ai momentului: psihologul Aurora Liiceanu, psihologul Diana Stănculeanu, jurnalista Sanda Nicola, activistul Dragoș Bucurenci și psihologul Gáspár György (www.paginadepsihologie.ro), în cadrul unui panel coordonat de Amalia Enache.

Care e principala problemă cu care se confruntă un preot care trăiește într-un oraș cum este Bucureștiul?

Eu. Principala problemă sunt eu față de mine. Să nu mă pierd și să nu mă diluez în vacarmul cotidian. Să nu pierd wifi –ul cu Cerul, nu doar pentru mine, ci pentru cei mulți care (și prin mine) caută Cerul pe pământ. Dacă sunt și rămân ancorat în Dumnezeu, orașul devine o grădină de cultivat. Se cuvine ca eu să trăiesc Bucureștiul, nu să mă trăiască el pe mine. Adică să fiu lumină, navigator spre sensul vieții; să nu mă las încărcat doar cu problemele și întunericul din el, adică din noi.

Cine vă caută ajutorul și cine vă pune întrebări? Ați avut întrebări care v-au pus în dificultate?

Mă caută mulți, nu doar cei cuminței și buni. Oameni cu credință sau fără, dar cu o infinită sete de infinit, în fond de Dumnezeu, chiar dacă nu îi rostesc numele. Da, sunt întrebări care nu au răspunsuri (încă). Sau mai bine zis care nu au răspunsul așteptat de cel care întreabă. Dumnezeu nu vine doar să ne confirme întrebările, temerile, nesiguranțele. De foarte multe ori punem întrebări pentru că avem nevoie mai degrabă de relații sănătoase și profunde, decât de răspunsuri pentru minte.

În Biserica lui Cristos este loc pentru toți, a spus Papa Francisc în România. Sfântul Părinte a cerut scuze în numele Bisericii pentru discriminările pricinuite de însăși Biserica. Totuși și acum Biserica este privită cu circumspecție de unii, ca un soi de emblemă a intoleranței față de „diferențele“ umane. Ce pot însemna „toleranța“ și „intoleranța“ azi?

Tolerața asta a devenit un fel de fetiș, un fel de dogmă laicistă. Un fel de colectivizare sau comunism relațional. Iar când ajunge la acest punct, toleranța tinde să devină intolerantă. Cristos nu ne-a cerut să fim toleranți. Toleranța nu este o valoare în sine. Iubirea da. Ne-a cerut să iubim, nu să tolerăm. Când Dumnezeu intră în contact cu viața mea, el nu mă tolerează, el mă iubește cu o iubire totală, care mă convertește. Cei care l-au întâlnit pe Cristos nu au rămas la fel ca înainte. Da, este loc pentru toți în Biserica lui Cristos. Nu doar cei din afara Bisericii trebuie să se convertească; am nevoie de convertire permanentă eu, care mă consider în interior.

O extraordinară specialistă în relații, Esther Perel, după ce a examinat problemele de cuplu și mai ales pe cele determinate de infidelitate în diferite contexte culturale, a ajuns la concluzia că azi majoritatea problemelor care apar în cuplu se întâmplă din cauza așteptărilor disproporționate sau chiar cu totul imposibile pe care le avem față de partener. Practic cerem de la relația cu un om ceea ce altă dată se cerea de la relația cu Dumnezeu: să fie totul, să ne aducă toată fericirea, să ne dea mângâiere și răspunsul la toate întrebările, să ne iubească necondiționat… Atunci, putem oare spune că aducându-l pe Dumnezeu la locul care îi aparține în viața noastră sufletească o să putem să avem și relații interumane mai bune, mai satisfăcătoare pentru toată lumea?

Credința este foarte „convenabilă“ în relația de cuplu. Te învață să îl primești pe el sau ea ca pe un dar, nu ca pe un idol, nu ca pe un dumnezeu. În felul acesta nu vei cere de la soț sau soție, de la iubit sau de la iubită, ceea ce îți poate oferi numai Dumnezeu. Oamenii caută infinitul în îndrăgostire și în iubire. Iar dacă Dumnezeu nu este acolo, o astfel de iubire ajunge doar să se consume, să se devoreze. Numai Dumnezeu ne face să o creăm. Îmi place să amintesc adesea cuvintele lui Constantin Noica din “De Caelo”: “Nu uita că Dumnezeu te-a trimis în lume să-l înlocuiești; să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte”.

Cum am putea să îl readucem pe Dumnezeu din nou în lumea noastră aproape complet secularizată, în care diferențele între sacru și profan sunt foarte greu perceptibile? Întreb asta pe de o parte la nivelul personal, al individului, dar și la nivel societal.

Am ajuns să facem sacru din profan și invers. Confundăm adesea planurile, iar atunci când nu le confundăm, ajungem să nu le unim suficient. Dumnezeu nu a lipsit niciodată din lumea noastră. Este și a fost întotdeauna chiar și atunci când ne transformăm noi în dumnezei. Nu Dumnezeu trebuie adus în lumea noastră, ci lumea noastră se cuvine să conștientizeze prezența lui Dumnezeu în ea. Dar aceasta nu este o prezență abstractă, diluată, ci una întrupată, este Isus Cristos viu în mine, în noi.

Cum evaluați rezultatul acestor ani de religie predată în școli? Au apărut deja primele generații de tineri care au studiat ani întregi religia în școli. Vi se pare că au rămas cu ceva din asta?

Acolo unde prin ora de religie s-a predat un Dumnezeu “uman”, un Dumnezeu tată și nu un Dumnezeu stăpân sau „baubau”, tinerii au crescut frumos spiritual. Din păcate există și abordări negative. Și nu sunt puține.

Cum ar trebui preotul (catolic sau ortodox) să vorbească azi tinerilor pentru a fi ascultat?

Problema nu stă în tehnică, ci în conținut. Nu trebuie să fie hipster ca să pară cool și nici ruginit în apărarea credinței, încât să nu se mai apropie nimeni de ea. Se cade ca preotul să fie pasionat pe deplin de Dumnezeu ca să-i pasioneze și pe alții. Altfel bagă în oameni preponderent frica de Dumnezeu.

Ce discipline ar trebui introduse de urgență în școlile românești?

Nu doar de discipline ducem lipsă. Eu cred că cel mai mult ducem lipsă de dascăli pasionați. Știm și care ar fi unele dintre cauze. Dar, da, ducem lipsă de discipine care să ne învețe să trăim, să ne alegem hobby-uri, pasiuni și, de ce nu, meserii, cariere.

Mai pot înțelege azi tinerii căsătoria ca pe o taină?

Eu cred că da. De aceea fug de ea! Glumesc, dar provoc. O înțeleg ca pe o taină doar umană. Adică ca pe un risc fără garanții. Iar mulți preferă să se ferească de ea. O înțeleg ca pe o taină fără mister, adică fără Dumnezeu, fără veșnicie.

Acum este la modă să te declari „ateu“. Cam ce ar fi un ateu în viziunea dvs?

Este un om în căutare de Dumnezeu, fie că o recunoaște, fie că nu. Cum nu e mulțumit sau e scandalizat de Dumnezeul trăit de oameni religioși, ateul ajunge să se declare fără religie. Acești oameni pot fi considerați onești în trăirea lor. Alteori devine o modă să faci o astfel de aroganță, să te declari fără Dumnezeu. Dar, ca orice modă, ea trece, mai ales în situații limită.

Popularitatea pe care o înregistrează în zilele noastre horoscopul, fengshui-ul și chiar superstiții de toate felurile este un indicator – poate strâmb, dar totuși indicator – al faptului că omul caută o determinare dincolo de el și simte nevoia să se insereze într-un mers mai complex al universului. Vedeți venind o vreme în care „pilda zilei“ sau chiar „psalmul zilei“ să devină o rubrică mai citită decât „horoscopul zilei“?

Nu suntem obișnuiți să primim viața în dar. Vrem să o controlăm, să o posedăm. La fel facem adesea cu Dumnezeu, cu soțul/soția, cu prietenii. Setea noastră de infinit îmbinată cu teama și neîncrederea ne fac să căutăm rețete la îndemâna noastră, adică să-l avem noi pe Dumnezeu la îndemâna controlului, observației noastre. Vrem prin tehnici, uneori prin rugăciuni, să-L domesticim. Ne prindem mai greu că se cuvine să fie tocmai invers.

Domnul a zis „unde vă strângeți doi, eu vor fi al treilea“, deci relație fără transcendent nu există, iar iubire fără transcendent cu atât mai puțin. Dar se mai respectă oamenii oare în zilele noastre îndeajuns pe ei înșiși pentru a-l putea respecta și pe celălalt, ca o imagine, un chip al lui Dumnezeu? Oare nu se întâmplă aproape toate neînțelegerile din cauză că nu ne respectăm pe noi înșine?

Nu de respect ducem cel mai mult lipsă, ci de iubire. Riscăm să nu îl vedem pe Dumnezeu în oameni, în oamenii buni și în oamenii răi, deopotrivă. Antropologia creștină este tripartită, este treimică, precum treime este Dumnezeu. Dacă antropologia este doar bipartită, ajungem să ne devorăm, să ne considerăm concurenți în familie, cuplu sau prietenie. Numai Dumnezeu ne dă adevărata umanitate. O umanitate îndumnezeită.

În mod tradițional, Biserica Catolică nu admite divorțul sau recăsătorirea, dar asta este ceea ce au ajuns să practice multe cupluri, unele chiar imediat ce se căsătoresc. Este o fatalitate a vremurilor noastre sau credeți că se poate interveni aici? Cum?

Cunosc multe astfel de persoane și familii rănite. Durerea lor devine și durerea mea când vin să ceară ajutor. Mulți nu ajung să mai repare ce (se) strică sau să se lase reparați/vindecați. Iar atunci durerea este foarte mare, nu doar pentru ei, ci mai ales pentru copii, acolo unde există. Nu este o fatalitate a vremurilor noastre. Mereu au existat situații de felul acesta, din păcate. Poate nu așa de mult ca acum. Dacă vom ajunge să-l considerăm pe Dumnezeu vital și esențial vieții noastre, cred că alegerile noastre vor fi poate aceleași (sau altele), dar impregnate de Cer. Nu se va schimba neapărat celălalt. Mă voi (lăsa) schimba(t)/transfigura(t) eu. Veți vedea mai apoi diferența.

Text: Roxana Melnicu

Foto: PR

Comments

comments

Lasă un răspuns