Esti aici
Femeia.ro > Familie > Copii > O familie pentru cei fara

O familie pentru cei fara

Cei care au ar vrea uneori să nu mai aibă, iar cei care n-au vor cu disperare una. Ce înseamnă să n-ai familie în România? Dumnezeu nu poate să-i împace pe toți, dar soarta primește uneori o mână de ajutor. Un cămin – asta oferă fundația FARA copiilor cu dizabilități sau tinerilor lipsiți temporar sau definitiv de grija unei familii.

În Suceava, Satu Mare și Popești-Leordeni, prin centre rezidenţiale, de recuperare şi reabilitare, programe de prevenire a abandonului familial şi şcolar, pentru copii și tineri, fundația FARA, fondată de Jane Nicholson, ocrotește sute de copii și le dă o șansă la o viață decentă. Pe lângă București, se află două centre FARA. Unul pentru copii lipsiți temporar sau definitiv de grija familiei, altul pentru tineri cu dizabilități.

Căminul Sf. Gabriel este o vilă cu etaj, frumos mobilată, structurată pe dormitoare și sufragerii, în funcție de vârsta și nevoile rezidenților, cu băi echipate complet, o bucătărie încăpătoare, un loc de rugăciune și o curte cuprinzătoare, cu leagăne și pomi fructiferi. Rezidenții, mai mult de 12 copii, cu vârste între trei și 18 ani, sunt veseli, bine îmbrăcați și hrăniți. Acești copii au un trecut zbuciumat – unii își cunosc părinții neglijenți, alții știu suferința pricinuită de lipsa părinților. Sunt conștienți de rău, însă cunosc și binele. Au credință în Dumnezeu, sunt educați, știu ce înseamnă să fii iubit, chiar dacă de străini, și vor un viitor mai bun.

Sângele apă nu se face

Atunci când sunt trimiși copii la fundație, conducerea căminelor ține cont de gradele de rudenie. Dacă sunt eligibili un frate sau doi și ei sunt trei sau patru la număr, FARA insistă să-i primească pe toți, pentru a-i ține uniți. La Sf. Gabriel, am cunoscut trei frați, două fete și un băiat, cu vârste între zece și 17 ani. Cele două surori, de 15, respectiv 17 ani, Daniela și Larisa, locuiesc de opt ani în cămin.

Daniela tocmai a intrat la liceu și visează să fie actriță. Personalitatea ei compensează lipsurile de la mama-natură. Cu o mină inocentă și glas vesel, îmi spune că îl admiră cel mai mult pe Florin Piersic. „Vreau să fiu actriță, pentru că îmi place să trăiesc în viața altora, să fac oamenii să râdă. Mi-ar plăcea să lucrez la Teatrul de Revistă“, adaugă ea.

I se pare frumoasă viața la cămin. „Aici, am parte de tot ce vreau, inclusiv pe frații mei. Nu mai știu cum am ajuns aici, știu doar că ne-au luat de acasă, dar îmi aduc aminte că eram speriată când am ajuns, în prima zi.“ A trecut repede peste emoțiile de la început, fiindcă nu era singură.

Chiar dacă are idealuri la care ține mult, Daniela e conștientă că are nevoie de un plan de rezervă. Vrea să învețe actoria în paralel cu ceva teoretic.

Larisa, în timp ce o privește cu ușoară aroganță pe sora ei mai mică, îmi spune că adoră să cânte și să gătească. Ea este cu un cap mai înaltă decât sora ei, cu trăsături fizice identice, dar diferite în același timp. La cămin, i s-a permis să învețe gastronomia, să hrănească toți locatarii căminului.

Ca personalități, Larisa e opusul surorii ei. E mai distantă și mai atentă la ce spune, chiar dacă vorbește politicos și admite că adoră să lucreze cu copiii. „Mi-ar plăcea să mă fac asistent maternal“, mărturisește ea. Cele două surori, precum și fratele lor mai mic provin dintr-o familie cu probleme grave. Cei trei frați au dificultăți de învățare și ușoare probleme comportamentale, dar sunt ajutați constant să treacă peste ele și să se concentreze pe școală.

Îngerii anonimi

Cornelia Mihăescu, responsabilă de căminele FARA la nivelul țării, îmi povestește că important este ca acești copii să-și conștientizeze repede limitele. „Și mie mi-ar plăcea să fiu balerină, dar n-am fost înzestrată cu acest talent.“ Cu toate că, atunci când unul dintre rezidenții căminelor are înclinații practice, este ajutat financiar să-și împlinească visul, mamele centrelor, cum sunt ele numite de către copii, sunt cu picioarele pe pământ și în exteriorul centrelor, astfel că ele ghidează copiii spre un viitor sigur.

Trecută bine de vârsta a doua, Cornelia a ajuns la fundație printr-o întâmplare. „Când venea Jane la începuturi, ca voluntar, ea și echipa ei aveau nevoie de cazare. În repetate rânduri, au stat la mine acasă. Într-o zi, m-a întrebat dacă vreau să mă alătur. Am refuzat-o atunci. Eu eram inginer într-o fabrică, aveam familia mea, nu mă interesa ce se întâmpla cu alți copii. Abia după mai mulți ani am acceptat să vizitez centrele de stat din țară, să văd exact despre ce vorbea ea. Când am văzut copiii ăia acolo, care creșteau precum plantele sub masă, am înțeles despre ce vorbea Jane“, povestește ea.

Abia după câțiva ani s-a alăturat cauzei fundației. De la 16 copii, cât erau la începuturi, care au crescut sub privirile ei exigente, acum numărul lor depășește 400.

„După ce am văzut că am reușit să stabilim o relație amiabilă cu asistentele sociale din țară, acum încercăm să ne extindem ajutorul și către copiii din sate. Pe de-o parte, sunt copiii lipsiți temporar sau definitiv de grija familiei sau neglijați, iar pe de alta, sunt copiii uitați prin sate, unde situațiile sunt sub orice critică. Nu există școli, nici posibilități, nu sunt oameni capabili să educe familiile de acolo.“ Adulții care lucrează în fundație încearcă să unească familiile, autoritățile locale și statul. „Cu statul lucrăm cel mai greu. Mai mult de 80% din veniturile noastre încă vin din Anglia. Statul român nu ne oferă decât 97 de lei lunar per copil, pentru întreținere, în timp ce pentru copiii cu dizabilități statul ne oferă sub 40 de lei“, spune Cornelia cu mânie în glas.

„Dar avem mult mai multe cazuri decât în instituțiile de stat, unde tineri de-ai noștri au ajuns mirese și angajate, de exemplu, ocazii la care am participat cu drag. Sau cazuri precum cel al Lăcrămioarei Lungu, din Suceava, care a fost invitată la palatul St. James, din Londra, să susțină în fața reprezentanților casei regale britanice și românești un superb recital la oboi.“ Astea sunt momentele din viață care le surclasează pe toate celelalte și îi înnoiesc pe toți angajații și voluntarii fundației cu forțe proaspete.

Cel mai interesant aspect al acestei lumii dickensiene este că, după ce împlinesc 18 ani, tinerii FARA au parte de o alocație de 2.500 de lei și de cazare într-unul din cele două apartamente ale fundației, cumpărate special pentru situațiile în care copiii vor să meargă mai departe. Acești bani le sunt alocați pentru întreținere și posibilitate de independență timp de mai multe luni, până când ajung să-și găsească un serviciu și un spațiu al lor.

Mama Jane

Englezoaica Jane Nicholson, fondatoarea asociației FARA, este o femeie atipică, blândă, trecută de 60 de ani, cu privire caldă și ageră. Se mișcă sprinten pentru anii ei, gândește numai în beneficiul celor din jur și niciodată nu și-a imaginat să facă altceva decât ce face în prezent. În Anglia, a fost asistent pediatru și a condus una dintre cele mai mari fundații internaționale de îngrijire pentru bătrâni, persoane aflate pe patul de moarte și tineri cu boli irecuperabile.

Magazine de caritate

Avea peste 30 de ani și o viață plină de responsabilități când una dintre cele trei fiice ale ei a văzut imaginile cu orfelinatele din București, în anii 1990. „Fiica mea s-a uitat la mine atunci și mi-a spus că ea vrea să ajute copiii de acolo. Mi-a spus să găsesc o cale s-o duc în România, ca să ajute. Cum puteam s-o refuz?“, își aduce ea aminte cu dragoste în glas. Din păcate, fiica ei era prea mică, însă Jane a venit în țară și a lucrat ca voluntar, apoi a început să construiască și să facă naveta între Anglia și România până în 2003, când a decis să rămână exclusiv alături de FARA.

„În urmă cu peste de douăzeci de ani, administram deja de mai mulți ani o fundație de caritate cu capital mai mare de 13 milioane de lire sterline. Veniturile veneau din peste 400 de magazine de caritate de pe tot cuprinsul Angliei. Am fost în multe țări din lumea asta ca să construiesc cămine pentru nevoiași. De ce nu și în România? La un moment dat, după ceva ani, a trebuit să aleg, fiindcă devenise mult prea greu. Am ales să rămân la FARA, pentru că aici am simțit că Dumnezeu încă are de lucru cu mine. Acum, avem 50 de magazine de caritate care susțin financiar FARA și încerc de ani întregi să implic mai mult statul român în soarta copiilor săi. Din păcate, nu am succes, dar nu mă las. Sunt destul de determinată când vreau“, povestește Jane cu amuzament.

Magazinele de caritate de care vorbește Jane sunt cu haine de lux, vintage, multe donate de oameni înstăriți și vândute apoi pe bani frumoși, care intră în conturile asociației și ajung la copiii în nevoie.

„Noi încercăm să schimbăm mentalitatea“

Calitatea ei cea mai mare e perseverența. Așa a ajuns să obțină unul dintre imobilele cele mai mari ale fundației, după ce mai multe luni primarul comunei respective refuza să-i vândă clădirea, fără un motiv anume. „Până la un moment dat, când m-am așezat în holul biroului lui și am așteptat patru ore ca el să-mi semneze contractul de vânzare-cumpărare. După ce imobilul a fost amenajat și copiii fuseseră aduși să locuiască acolo, am primit telefon cum că primarul își voia clădirea înapoi. Eu fiind mereu politicoasă, i-am transmis că, dacă se apropie de clădire sau de copii, îi fac dosar la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Nu am mai auzit de el după asta“, adaugă ea chicotind.

Viața lui Jane Nicholson se învârte numai în jurul familiei ei, FARA și Dumnezeu, iar valorile pe care vrea să le insufle copiilor din România sunt egalitatea și credința. Ea aduce constant din afară modele noi de îngrijire și educare și îi învață pe cei de aici cum să lucreze cu copiii. A prezentat situația căminelor de stat românești chiar și la Curtea Europeană, unde i s-a răspuns că situația va fi remediată.

„Problema principală în această țară vine de sus. Corupția este pretutindeni, nepăsarea este mult prea mare. Cruzimea față de aproape este mult prea mare. Noi încercăm să schimbăm mentalitatea – nu să luptăm împotriva sistemului, ci să deschidem inima celor care conduc sistemul. Uneori ne iese, alteori nu, dar vom continua să facem ce trebuie pentru to]i, începând de la copiii mici până la tineri trecuți de 25 ani, care au nevoie de programe de școlarizare.“

Oamenii trebuie să-și asume responsabilitatea, îmi spune Jane cu multă convingere. Culmea, nu românii sunt cei care fac asta, ci oameni precum prințul Charles sau Nicole Kidman, care sunt patroni onorifici ai fundației.

Următorii pași ai lui Jane Nicholson alături de FARA în România este găsirea de sponsorizare pentru a suplini financiar nevoile centrelor din țară, extinderea programelor de școlarizare a copiilor nevoiași și a tinerilor dezavantajați, crearea de noi locuri de muncă pentru tinerii cu dizabilităţi și extinderea programelor de grijă pentru bătrâni.

Oamenii fundației

Sunt oameni simpli, dar cu suflet mare. Oameni care au încetat să se gândească doar la ei, care au fost ajutați de fundație, iar acum, la rândul lor, își oferă ajutorul. Pentru ei, altruismul și generozitatea nu sunt doar niște cuvinte frumoase din dicționar, ci adevărate principii de viață.

Asistenta socială

Casa Sf. Nicolae din Suceava, prima de acest tip construită de FARA, şi-a deschis porţile în anul 1997. Precum căminele din București, și aceasta se doreşte a fi un mediu propice pentru creşterea şi dezvoltarea personală a copiilor lipsiţi, temporar sau definitiv, de căldura unei familii.

Nicoleta este unul dintre multele cazuri fericite ale copiilor din FARA Suceava. A venit împreună cu primul grup de copii la căminul Sf. Nicolae, cu foarte puține informații despre familia naturală. A fost încă de la început un copil blând, cuminte, ascultător, politicos. După ceva timp petrecut la FARA, a aflat că mama ei naturală a murit. Nu și-a putut găsi liniștea până ce n-a privit cu ochii ei mormântul mamei.

A absolvit liceul, a trecut de bacalaureat și părea că vrea să meargă la facultate, să se pregătească pentru meseria de asistent social, dar l-a întâlnit pe Costel și visurile ei au căpătat alt sens: s-a căsătorit și și-a întemeiat propria familie.

Fiindcă greutățile vieții nu cunosc limite pentru unele persoane, fiica Nicoletei, Beatrice, a suferit un accident teribil în urmă cu un an și jumătate, soldat cu arsuri pe suprafețe întinse.

Chiar dacă Nicoleta a părăsit fundația FARA imediat după terminarea liceului, ea a rămas permanent în legătură cu membrii acesteia, vizitând cu regularitate Casa Sf. Nicolae, unde a crescut. La aflarea veștii despre accident, Nicoleta și fetița ei au fost ajutate de FARA să ajungă la Spitalul Grigore Alexandrescu din București, unde mâinile profesorului Dan Enescu au redat mobilitatea mânuțelor arse ale lui Beatrice.

Actualmente, fosta rezidentă a fundației lucrează într-o fabrică în trei schimburi, însă va fi angajată în FARA în curând. Nicoleta se va alătura echipei care va lucra în noul centru de terapie pentru copii cu dizabilități, Sf. Emanuel din Suceava.

Maseurul

Câți dintre noi cred că oamenii cu dizabilități au posibilitatea de a se reintegra în societate? Casa Sf. Rafael din Popeşti-Leordeni este un centru rezidenţial pentru zece tineri, majoritatea preluaţi din Centrul de plasament Tâncăbeşti, Gura Humorului şi Giurgiu.

Acești tineri au dizabilități psihice sau locomotorii. Florin, fost rezident în centrul Sf. Rafael, un tânăr cu dizabilitate psihică minoră, a absolvit un curs de kinetoterapeut, după ce și-a încheiat studiile medii, iar acum are serviciu. El le face masaj, două zile pe săptămână, bătrânilor din azilul „Amici pentru Bunici“. Salariul lui este conform muncii depuse și numărului de pacienți pe care îi are. Serviciul este pentru el cel mai important aspect al vieții și e descris ca fiind „foarte responsabil“.

Mai mult de atât, în centrul unde prestează servicii, conducerea i-a amenajat un mic atelier, care va deveni locuința lui. Florin este foarte pasionat și de bucătărie, cel mai mult plăcându-i să frământe aluaturi.

Un român în Anglia

Pe lângă căminele FARA, conducerea fundației a considerat că cel mai bun mod prin care poate să ajute copiii și tinerii din țară este să le dea efectiv ceva de lucru și să aibă alături oameni care să-i învețe meserie. FARA a construit, în urmă cu un deceniu, FARA Foyer, primul centru din România destinat să consilieze şi să ofere suport tinerilor defavorizați în obţinerea şi păstrarea unui loc de muncă, cursuri de pregătire profesională şi educaţie nonformală, incluzând deprinderile de viaţă, suport material şi adăpost.

Ioan este unul dintre cei 108 beneficiari ai programului lansat în 2002. Este fost beneficiar al FARA Foyer Satu Mare, prin care a ajuns în Anglia.

Acolo a lucrat la o spălătorie auto, unde salariul este mai mult decât decent. „Toată educația pe care am primit-o de la fundația FARA Foyer s-a dovedit a fi foarte folositoare. Am învățat pe pielea mea că nimeni nu e obligat să te ajute, să-ți întindă o mână de ajutor. Nimeni nu e curios de unde provii, dacă ai părinți sau nu. Toți au pretenția să te comporți ca un adult. Dacă vrei să realizezi ceva, o faci cu propriile puteri, iar eu am reușit“, povestește tânărul.

În timp, el a învățat să aprecieze banul muncit, să fie responsabil și să economisească. A economisit într-atât încât visul lui acum este de a-și deschide propria afacere, o spălătorie auto sau o plăcintărie, pe lângă căminul unde a crescut, în Satu Mare.

Articol preluat din ediția de septembrie 2014 a revistei Femeia.

Autor: Nicoleta M Dumitrașcu

Sursa foto: Vlad Stănescu


Lasă un răspuns

Sus