Esti aici
Femeia.ro > Familie > Să nu te pui cu mamele! – Fetițele ne-au ales pe noi

Să nu te pui cu mamele! – Fetițele ne-au ales pe noi

A fi mamă pare simplu, firesc, la îndemâna oricărei femei. Și totuși nu de puține ori unele femei devin mame după ani de efort, de încercări, de chin, de speranțe și deznădejdi. A fi mamă înseamnă naști un copil sau să-l crești? Indiferent de răspuns, lupta de a deveni mamă prin naștere sau prin adopție este demnă de admirație.

Când am făcut ședința foto cu Adriana și fetițele, pluteau în aer fericirea, iubirea și recunoștința. Și din partea mamei, și din partea fetițelor, pentru viața fantastică de acum. Nimic nu trădează faptul că micuțele, cu vârstede 8 și 6 ani, sunt adoptate. Chiar seamănă fizic cu mămica nouă. De altfel, cu chipul plin de mulțumire, Adriana a exclamat la un moment dat: „Nici dacă le făceam eu nu ieșeau așa de minunate!“ Iată povestea de-a fir a păr a unei familii frumoase!

Cum v-ați descrie pe dvs. și soțul?

Eu sunt economist cu formare de informatician, lucrez în sectorul bancar, iar de câțiva ani mă formez ca terapeut în terapii complementare. Soțul lucrează în domeniul sistemelor și serviciilor de securitate. Aveam 35 de ani când l-am cunoscut pe soțul și m-am felicitat că n-am făcut compromisuri mai devreme și am așteptat până am găsit omul potrivit, perfect pentru mine. La vârsta la care eu mă măritam, aveam deja colege, prietene care trecuseră prin divorțuri.

Cum ați ajuns să luați decizia de a adopta un copil?

Ne-am dorit copii încă dinainte să ne cunoaștem. În prima discuție pe tema copiilor, avută la începutul relației, am ajuns la concluzia că ar fi frumos să fie doi, dar, cum șansele de a-i avea pe amândoi erau în scădere (eu aveam deja 35 de ani), ne-am gândit că putem să avem unul al nostru și pe celălalt săl adoptăm. Ne-am împotmolit însă la primul pas, iar timpul nu a fost aliatul nostru.

În anii care au urmat, am trecut prin multe încercări eșuate de a obține și a duce la bun sfârșit o sarcină. Au fost sarcini naturale pierdute, apoi 5 fertilizări in vitro în țară și străinătate (Turcia). Ultima sarcină naturală a fost la vârsta de 44 de ani, pe care am pierdut-o chiar în ziua în care mi-am făcut testul de sarcină și am aflat că sunt însărcinată. Au fost ani dificili, cu mult consum emoțional, fizic și financiar, dar dorința de a avea măcar un copil a fost la fel de puternică. Hopul cel mare este să accepți că nu poți să-ți îndeplinești menirea ta de femeie, aceea de a fi mamă. Ajungi să te simți incompletă.

În toamna anului 2015, am decis că, în loc de tratamente pentru care nu există garanția reușitei, e mai bine să ne canalizăm energia spre copiii care au nevoie de dragostea, îngrijirea și educația unei familii – o familie unde pot crește frumos, unde se pot dezvolta armonios, unde vor găsi sprijin și îndrumare în viață.

Recunosc că mie mi-a fost cel mai greu să renunț la ideea de a avea un copil genetic al meu. Nu mai am frați sau surori, toate rudele apropiate mi-au murit și, pe lângă dorința firească a fiecărei femei de a deveni mamă, mă simțeam vinovată la mine și din cauza mea se stinge o linie genetică. Urmăream de mulți ani forumurile de adopții, fusesem cu vreo trei ani în urmă chiar la DGASPC să ne interesăm de actele necesare la dosar, dar, cum încă nu mă simțeam împăcată 100% cu mine, nu am făcut atunci pasul, nu mi se părea corect față de copil. Când mintea mi s-a aliniat cu inima, când am acceptat că vreau să fiu mamă, nu neapărat însărcinată, m-am trezit într-o dimineață și i-am zis soțului: „Gata, depunem dosarul, dar nu pentru unul, ci pentru doi copii. Am fost amândoi de acord că, fiind doi frați, chiar dacă nouă ne va fi mai greu, lor le va fi mai ușor să se adapteze având deja un trecut comun.

Cum de v-ați încumetat să adoptați doi copii deodată?

Am avut în vedere vârsta noastră. După atâția ani în care am sperat că voi învăța să fiu mamă treptat, alături de un bebeluș, am fost conștienți că nu întinerim și că ne-ar fi mai potriviți copii de vârstă mai mare. Știam că majoritatea cererilor de adopție sunt pentru copii micuți, între 0 și 3 ani – noi am specificat în cerere 2-7 ani, ceea ce însemna până în 8 ani fără o zi, altfel spus, copil de școală. Eram conștienți de consecințele abandonului (fie el la naștere sau ulterior) asupra dezvoltării fizice, emoționale, psihice a copiilor, dar știam și că dragostea face minuni, că ei înfloresc precum plantele când dau de pământ stabil și hrănitor. Și, cum dragoste aveam amândoi foarte multă de oferit, nu ne-am mai bătut capul cu asta.

Luând această decizie, a trebuit să fac abstracție de tot ceea ce studiasem în formarea mea de terapeut în terapii complementare, de tot ce citisem despre epigenetică etc., de toată pregătirea din ultimii ani de a-i oferi copilului meu un start cât mai bun în viață încă dinainte de concepție. 

Cu ce prejudecăți, păreri „binevoitoare v-ați confruntat?

Am fost plăcut surprinsă constat deschiderea celor din jur în ceea ce privește adopția, de la familie până la colegi, vecini, cunoscuți, cadre didactice. Nu toată lumea cunoștea în ce constă procesul adopției, așa că am primit întrebări pe temă, ocazie cu care am aflat că mai există doritori în cercul de cunoscuți, care însă nu își făcuseră curaj până atunci și care au primit astfel un imbold.

Cum s-a desfășurat procesul alegerii copiilor? Chiar, despre alegere este vorba?

Nu a fost o alegere. Am completat acea cerere în care am avut criterii destul de lărgi și am așteptat să vedem ce surpriză ne pregătește soarta, deciși fiind să mergem să vedem orice copii ni se prezintă. La 40 de zile de la obținerea atestatului (care a durat 120 de zile), am primit telefonul că am fost potriviți cu două fetițe, am văzut fișele lor (succinte) și o poză cu amândouă. În poză erau două moțate îmbrăcate modest – cea mică avea o privire timidă, cea mare era încrezătoare și ocrotitoare (în realitate sun exat pe dos!). I-am spus soțului: „Gata, avem două fetițe! și am stabilit următorul pas: prima vizită.

Cât de greu a fost parcursul până au devenit fetițele dvs.?

Nu ni s-a părut greu. Față de tot efortul făcut înainte, când plecam dimineața la Istanbul pentru o ecografie de 20 de minute și mă întorceam seara, chiar n-a fost dificil. Întocmirea unui dosar, câteva întâlniri acasă sau la direcție, așteptările, vizitele le-am luat ca atare și am încercat în paralel să ne vedem de treburile obișnuite. Am întâlnit oameni minunați cu care am colaborat foarte bine atât la DGASPC sector 6, cât și în județul de unde sunt fetițele. După perioada de atestare, a urmat cea de așteptare, care în cazul nostru nu a durat mult. Ca să le vizităm pe fetițe în perioada de potrivire practică, străbăteam peste 1.000 km și a trebuit să ne luăm zile libere pentru a putea petrece câte 2-3 zile cu ele la fiecare drum (în noua lege, sunt prevăzute 40 de ore libere pentru atestare și vizite). După potrivirea practică, a urmat înfățișarea la tribunal pentru încredințare în vederea adopției. Dacă pentru preschimbarea termenului înfățișării pentru încredințarea în vederea adopției am găsit înțelegere și sprijin la tribunalul din județul de unde sunt fetițele, pentru finalizarea încuviințării adopției lucrurile au mers foarte încet, totul a fost decalat – în loc de 90 de zile, încuviințarea la noi a durat aproape cinci luni. Acum așteptăm din luna februarie redactarea hotărârii de încuviințare a adopției pentru a scoate noile certificate de naștere. 

Cum v-ați imaginat viața cu copii și cum s-a dovedit a fi ea în realitate?

Nu am avut timp să gândesc la cum e cu copii. E adevărat, e cu alte probleme decât dacă am fi adoptat copii mici. Dar, în timp, îți dai seama că nu sunt lucruri de nerezolvat, indiferent cât de greu ar fi, cu dragoste, răbdare, diplomație, cu sprijinul cadrelor didactice,  al psihologului.

Cât de grea a fost adaptarea dvs. la copii? Dar a copiilor la dvs.?

Adaptarea a fost destul de ușoară și în mare parte este meritul fetelor care, prin felul lor de a fi, au făcut ca totul să pară mai ușor, noi doar am fost deschiși, fără așteptări. Urmăriserăm ani de zile forumurile de adopții, citiserăm despre experiențele altora și știam că prima perioadă e mai dificilă. Cu toate acestea, când le-am adus acasă, sentimentul a fost că s-au întors din vacanța de vară de la țară. Erau nerăbdătoare să își vadă camera, au luat-o în primire, și-au împărțit paturile și am plonjat toți patru în iureșul vieții bucureștene. 

Legătura cu ele s-a creat în perioada de vizite. Dacă, după prima vizită, cea în care le-am cunoscut, fără a li se spune intențiile noastre, am fost foarte bulversați și am avut trei zile de frământări dacă vom fi în stare să facem față, în următoarele, lucrurile au avut o evoluție neașteptată. Avantajul adopției copiilor mai mari este că ei sunt conștienți de ceea ce se întâmplă și își asumă alegerea. Ba chiar ne-au surprins la a doua vizită cu un tir de întrebări: dacă le plăcem, despre cine decide dacă vor veni cu noi sau nu, cum e viața la București, cum e școala, cum sunt oamenii…  De fapt, ele ne-au ales pe noi.

La a treia vizită, la despărțire, cea mică a plâns cu sughițuri de ni s-a rupt inima că a trebuit să ne întoarcem acasă fără ele.

Dacă ar fi s-o luați de la capăt, ați schimba ceva, ați face ceva altfel?

Poate am face-o mai devreme și aș alege să stau acel an de acomodare cu ele acasă. Prin legea care a intrat în vigoare în august 2016, a fost introdusă această facilitate, dar, din păcate, există o plafonare a indemnizației la o sumă fixă, ceea ce e în contradicție cu cerințele din perioada de atestare, când se evaluează bugetul familiei, urmărindu-se îndeplinirea de către familia adoptatoare a condițiilor materiale pentru creșterea și educarea a unuia sau a mai multor copii.

Ce bucurii, ce satisfacții v-a adus viața în patru?

O casă plină de râsete, uneori și de lacrimi, năzbâtii, noi activități și provocări. Satisfacții când le vedem când cresc, cum evoluează de la o zi la alta, că am devenit încă de anul trecut, firesc, fără nicio impunere, “mami și tati“. Suntem norocoși că ne-au ales și că ne dau ocazia să învăță, alături de ele, zi de zi, să fim părinți.

Cum sunt fetițele? Cum le-ați descrie?

Vesele, jucăușe, două personalități puternice și foarte diferite, care nu se sfiesc să ofere și să primească dragoste necondiționată. Una din ele este mai liniștită, mai contemplativă, mai așezată, iar cealaltă este genul sportiv, îndrăzneț, mereu în mișcare, se cațără peste tot (primul panou de cățărare a fost soțul meu, de care s-a îndrăgostit de la primele vizite). Sunt două fetițe cât se poate de normale, ținând cont că sunt la a treia familie până la vârsta aceasta și pentru aceasta suntem recunoscători și familiei asistentei maternale unde au stat 3 ani și jumătate și care le-a îngrijit și le-a iubit ca pe propriii copii.

Citește și:

Text: Cătălina Oprea

Foto: Mihai Nicolae


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus