Înainte să facă primii paşi, un copil merge de-a buşilea – aşa se întâmplă în cele mai multe cazuri. Însă, chiar dacă mersul de-a buşilea este considerat un reper important în dezvoltarea copilului în ţările occidentale, această abilitate nu este comună tuturor spaţiilor geografice.
Acest lucru a fost observat şi adus în atenţia publicului de David Tracer, antropolog de la Universitatea din Colorado. De fapt, acesta nici nu a intenţionat să studieze mersul de-a buşilea, ci lucra în Papua Noua Guinee axându-se pe sănătatea şi nutriţia mamelor şi a copiilor. Un fost terapeut i-a spus, întâmplător, că aici nu văzuse niciun copil mergând de-a buşilea. Tracer şi-a dat seama că observaţia colaboratorului său era corectă şi a devenit interesat de acest aspect.
Mersul de-a buşilea nu este obligatoriu
Tracer a observat că, în această zonă, în primele 12 luni de viaţă copiii sunt purtaţi de mame sau de fraţii mai mari aproximativ 86% din timp. Când sunt lăsaţi din braţe, sunt puşi în poziţia şezând şi nu sunt culcaţi pe burtă. Rezultatul este că etapa mersului de-a buşilea arată diferit la ei – copiii înaintează pe funduleţ.
Descurajarea mersului de-a buşilea este determinată de două aspecte.
Paraziţii sunt comuni acestei zone, deci se evită situaţia în care ar ajunge în gura copilului (mersul de-a buşilea implică un contact cu pământul şi poziţia orizontală, ceea ce nu se doreşte).
Al doilea motiv este pentru a asigura securitatea copilului şi a evita atacurile prădătorilor.
Prin urmare, în cazul în care contextul cultural şi stilul de viaţă nu permit dezvoltarea mersului de-a buşilea, copilul va învăţa alte modalităţi de a se deplasa şi apoi de a merge. David Tracer a adus chiar dovezi etnografice din Africa şi Indonezia, unde copiii sunt purtaţi în mod similar în primul an de viaţă şi apoi merg pe jos, sărind peste etapa mersului de-a buşilea.
Un obicei nou?
Mersul de-a buşilea este un obicei nou pentru oameni, este concluzia interesantă la care a ajuns antropologul, care şi-a justificat punctul de vedere în modul următor:"Mersul de-a buşilea a evoluat în paralel cu apariţia pardoselii de lemn în case – în urmă cu doar aprox. 200-300 de ani. De-a lungul evoluţionismului, cei mai mulţi copii nu erau puşi pe jos pentru a-i proteja de agenţi patogeni sau prădători, deci mersul de-a buşilea este, cu siguranţă, o noutate în evoluţie." Pe de altă parte, acesta spune că micuţii din zonă au tendinţa de a merge mai târziu pe jos, dar asta nu din cauza lipsei mersului de-a buşilea, ci a deficienţelor nutriţionale.
