Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Lifestyle > Iubiri peste timp

Iubiri peste timp

 

Rica şi Dan Sorescu, căsătoriţi de 36 de ani

Cum e să-ţi petreci toată copilăria mergând din oraş în oraş cu circul ambulant şi, dintr-odată, să fii cerută în căsătorie – adică să te-aşezi la casa ta? Ei bine, prin asta a trecut Rica la 20 de ani, când l-a întâlnit pe Dan, un lungan oacheş care aşteptase 31 de ani ca să întâlnească o codană neîmblânzită ca ea. După tată poloneză şi după mamă nemţoaică, Rica Zdebschi avea părul de culoarea spicului de grâu şi o talie de invidiat. Părinţii ei, oameni de circ din tată în fiu, pasionaţi până la contopire de meseria lor, mereu în mişcare, au rămas pentru prima oară în viaţă înlemniţi când, în miezul unei toamne aurii, fata lor a apărut în prag ţinându-se de mână cu alesul inimii, pe care îl cunoscuse cu doar o lună în urmă. „Bună ziua, eu sunt Dan Sorescu, am 31 de ani, o leafă stabilă şi o să mă căsătoresc cu fiica dumneavoastră.“ „Cum, Ricuţo, te măriţi?“, a articulat atunci mama viitoarei mirese. „Cred că da“, a îngăimat tânăra fată.

Treisprezece e cu noroc

Numărul acesta controversat le-a adus celor doi numai bucurii. „Pe 13 septembrie, ne-am decis că ne vom căsători. Pe 13 octombrie, m-a dus la un magazin de bijuterii sub pretextul că are de ridicat o bijuterie pentru mama lui, dar, de fapt, a cumpărat verighetele. Iar pe 13 noiembrie, am făcut nunta“, rememorează doamna Rica paşii scurţi care au dus la unirea destinelor lor. Prima oară s-au văzut când Rica a venit într-o vizită neanunţată la nepoţii lui, cu care era vecină. El o mai văzuse în treacăt, dar pentru ea era prima oară când îl întâlnea. „Dan m-a studiat şi, după câteva minute şi câteva cuvinte schimbate, m-a întrebat dacă sunt liberă a doua zi, să mergem împreună să cumpărăm perdele şi mochetă pentru noua lui locuinţă. Bineînţeles că l-am refuzat, pentru că mi s-a părut o cerere total deplasată.“ Până la urmă, au ajuns să cumpere şi să se bucure împreună de perdele şi mochetă în casa care a devenit căminul lor.

Riculeană cu părul bălai…

Aşa îi cânta domnul Dan Ricăi şi de fiecare dată întărea declaraţiile cu buchete generoase de flori. „Riculeană cu părul bălai/Frumoasă ca ziua de mai/Ricuţa mea dragă, ce mult te iubesc/Riculeană iubită, eşti tot ce-mi doresc! Să scrieţi chiar aşa, da? Cum să nu-mi fure inima cu ochii ei azurii, cu ţinuta dreaptă şi demnă, modestă, inteligentă şi atât de plăcută în dialog?“, se întreabă soţul în timp ce încearcă să convingă două boabe mari, cristaline să nu se rostogolească din ochi. La rândul ei, doamna Rica a fost atrasă de caracterul puternic şi hotărât al soţului, de sinceritatea şi stăpânirea de sine. Dar a înclinat mult balanţa şi „faptul că era un bărbat înalt şi bine făcut“, recunoaşte ea. Nu mai stă nimeni să contabilizeze obstacolele. Domnul Dan aminteşte, în treacăt, de un avort al soţiei, care i-a pus acesteia viaţa în pericol.

Flori, fete şi băieţi

„Pentru fiecare dintre cei doi copii aduşi pe lume (un băieţel, apoi o fetiţă, acum la casa lor, având propriii copii), soţul mi-a dăruit un inel, o brăţară şi multe-multe flori. Chiar şi acum îmi cumpără flori ori de câte ori merge la piaţă. Plecările pe nepregătite la mare sau la munte, pline de surprize plăcute, sau când a cumpărat prima maşină şi m-a dus la geam să mi-o arate – acestea sunt amintiri de neşters.“

Gelozii? A existat şi un astfel de moment. „Am cununat o pereche de tineri din sat de la soacra mea. La un moment dat, orchestra a cântat periniţa. Eram cu toţii în horă, chiar şi preotul care îi cununase pe tineri. Un văr o luase pe soţia mea să o pupe la periniţă, dar preotul s-a repezit, l-a îmbrâncit şi a pupat-o el“, povesteşte domnul Dan amuzat. Un alt episod plin de haz a fost când s-au aşteptat unul pe altul, timp de o oră, la magazine diferite. El în faţă la Eva, ea – la Adam. „Dacă nu l-aş fi iubit, nu aş fi aşteptat atât!“, spune ea printre hohote de râs. 

 

 

Anna-Eva şi Romulus Budura, căsătoriţi de 60 de ani 

În anii ’50, doamna Anna avea doar 19 ani, era o sibiancă bălaie, cu privire sfioasă şi inteligenţă ascuţită. Probabil că ar fi devenit un fotograf apreciat (putea petrece ore întregi în căutarea cadrului perfect), dar soarta a avut alte planuri cu ea. „În toamna anului 1950, am fost aleasă, împreună cu un grup de studenţi din care făcea parte şi viitorul meu soţ, să merg să studiez în China. Îl observasem încă de când fuseserăm cazaţi în cantonamentul din Bucureşti. Era un acordeonist desăvârşit şi un organizator foarte priceput, nelipsit de la spectacolele pe care le pregătea ansamblul artistic. Dar n-am discutat cu el decât în momentul în care ne-am început călătoria de două săptămâni cu transsiberianul înspre China“, îşi aminteşte doamna Anna cu duioşie.

Ping-pong cu suflete

 „Şocul cultural“, inerent într-o ţară cu tradiţie, climă şi ie-rarhii sociale diferite, a fost atenuat de setea de cunoaştere a tinerilor studenţi, dar şi de ospitalitatea gazdelor. Trecuse un an de când păşiseră pe pământ asiatic, era început de vară, iar în aer nu plutea doar parfumul florilor, ci şi al iubirii. „Brusc, în timp ce jucam tenis de masă, colegul meu Romi m-a întrebat dacă vreau să fim prieteni. Am rămas fără grai. Nu îmi venea să cred că el, care mă tachina şi mă critica mereu, mă întreba acum aşa ceva. Nu am avut nici un răspuns şi am plecat. Noaptea, mă tot frământa problema, dar am ajuns la concluzia că a fost doar o altă glumă de-a lui“, spune doamna Anna. Într-o seară, a întrebat-o din nou. S-a uitat la el, la ochii lui blânzi şi i-a spus: „Hai să încercăm!“ „M-a luat de mână şi am simţit căldura sufletului său, bunătatea inimii sale.“

Căsătorie inedită la ambasadă

 „Adesea, ne retrăgeam într-o sală de curs, unde ne pregăteam împreună temele şi unde, din când în când, îi mai furam Annei câte o mângâiere sau un sărut. Vizitam Palatul de Vară, unde ne plimbam cu barca. Îmi amintesc cu drag de întâlnirea cu Marea Galbenă: pentru Anna, era prima oară când vedea o asemenea întindere de ape“, îşi aminteşte domnul Budura care, la 80 de ani, încă păstrează alura zveltă din tinereţe şi privirea ageră, scrutătoare.

Ianuarie 1953 nu a marcat doar începutul unui nou an, ci şi al unui destin comun pentru cei doi tineri. Atunci, s-au adresat ambasadorului României la Beijing, domnul Iacob Coţoveanu, cu rugămintea să-i căsătorească. Însă o cerere cât se poate de firească în zilele noastre a ridicat o grămadă de probleme la acea vreme. Era prima situaţie de acest gen de când se deschisese ambasada noastră în China. Lipseau registrele şi alte acte necesare pentru oficierea ceremoniei, inclusiv eşarfa ofiţerului stării civile. Totul a fost gata de-abia în martie. Toată lumea era emoţionată, inclusiv ambasadorul, care, când i-a declarat căsătoriţi, a spus, spre amuzamentul general: „Şi acum, pe baza codului penal, vă declar soţ şi soţie“. Greşeala a fost corectată, dar nu de puţine ori s-a glumit pe seama tinerilor însurăţei, care erau numiţi „inculpaţii“.

O dădacă salvatoare şi două cariere strălucite

Primul lor născut – o fetiţă cu ochii ca mura, moşteniţi pe linie paternă, şi zâmbetul suav ca al mamei – nu le-a încurcat planurile, ci le-a sporit determinarea de a reuşi în viaţă. „Când aveam mai mare nevoie de ea, providenţa ne-a scos-o în cale pe niang-niang (n.r. doică în limba chineză). A preluat foarte repede toate treburile legate de îngrijirea micii fiinţe. Am ţinut la ea ca la o mamă, iar ea ne-a considerat mica ei familie, până la revenirea noastră acasă, în România“, povesteşte doamna Anna. Mai târziu, li s-a născut fiul, iar viaţa de familie era completă. Nu le-a fost uşor, dar a fost plăcut. Îşi amintesc cum dansau prin casă, pe cântecele lui Connie Francis, când de-abia se inventase magnetofonul. Sau cum doamna Budura lucra la teza de doctorat noaptea târziu, când toţi ai casei adormeau şi, în sfârşit, se lăsa liniştea. Cu timpul, cei doi au devenit experţi în limba, cultura şi istoria chineză. După o viaţă dedicată diplomaţiei, domnul Budura a fost numit, în anii ’90, ambasadorul României la Beijing. „În sufletul nostru, am rămas doi studenţi mereu preocupaţi de cunoaştere şi perfecţionare. Tot ce am realizat nu ar fi fost posibil dacă nu ne-am fi iubit şi nu ne-am fi respectat unul altuia personalitatea şi preocupările.“ Până la urmă, asta înseamnă iubirea adevărată: nu să priveşti unul în ochii celuilalt, ci mereu înspre aceeaşi direcţie.

De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Aşa începe cel mai îndrăgit pasaj din Biblie – epistola către Corinteni a sfântului apostol Pavel. Dar cât mai preţuieşte iubirea în ziua de azi când rata divorţurilor creşte cu o viteză ameţitoare de la un an la altul?! Trei cupluri cu greutate analizează motivele pentru care căsniciile lor au reuşit să treac` testul timpului. Toleranţa, îngăduinţa, comunicarea şi chibzuinţa sunt doar câteva dintre ingredientele succesului în doi.

Ştefania şi Ion Mezei, căsătoriţi de 21 de ani

Dacă toate poveştile ar începe clasic, cu Făt-Frumos călare pe un cal alb, care te zăreşte în mulţime, te răpeşte şi te duce la el la castel, viaţa ar fi plictisitoare şi repetitivă. Uneori – de cele mai multe ori! –, ce se întâmplă în realitate nu are mare legătură cu visurile pe care ni le făceam ca adolescente. Adesea, ca să înveţi să zbori, trebuie mai întâi să cazi. Ştefania n-a tras lozul câştigător cu primul mariaj. Dar a fost o etapă absolut necesară, pen-tru că atunci s-a născut Ana-Maria, primul ei copil, o fetiţă dulce ca mierea care, când începe să cânte, topeşte şi cele mai îngheţate inimi.

„Vrei să fii soţia mea?“

Deşi viitoarea soacră i-a făcut cunoştinţă Ştefaniei cu acela care urma să fie iubirea vieţii ei, Ana-Maria a fost cea care i-a apropiat. „L-am cunoscut pe soţul meu în 1991, prin mama lui. Eu aveam 22 de ani, iar el, 23. Inteligenţa, maturitatea, delicateţea, afecţiunea ce i-o purta Anei, ca şi cum ar fi fost sânge din sângele lui, m-au lăsat fără cuvinte“, îşi aminteşte Ştefania. „Ana avea doar trei ani când am cunoscut-o pe mama ei şi i-a fost foarte uşor să-mi spună «tată». De-atunci, n-am încetat o clipă să fiu tăticul ei“, spune Ion. Cererea în căsătorie a venit de la sine. „Am acceptat fără nici o ezitare, ştiam că el este sufletul meu pereche. Mă bucuram de ce realizasem, de ziua aceea la care visasem atât şi plângeam pentru că părinţii mei nu erau lângă mine, să mă vadă împlinită. Din păcate, părăsiseră această lume mult prea curând.“

Ce nu te omoară te face mai puternic

La scurt timp, a apărut pe lume Andrei, fiul celor doi soţi, iar Ana, fetiţa cea mare, l-a luat imediat sub aripa ei protectoare. O fericire simplă, blândă plutea deasupra celor patru membri ai familiei. „Cele mai frumoase amintiri sunt legate de excursiile la munte împreună cu copiii. Îmi mai aduc aminte când, după o zi grea de muncă, m-am întors acasă de la serviciu şi i-am găsit pe soţul meu şi pe Ana construind împreună un robot din pachete de ţigări adunate în timp. Ce frumos se completau!“, spune mama. Dar viaţa vine cu bune şi cu rele. În 2000, familia Mezei fost pusă la încercare. În urma unui control de rutină, diagnosticul a căzut ca un cuţit în moalele capului: Ştefania suferea de cancer de col uterin. „Totul în jurul meu se năruia, dar soţul a fost tot timpul alături de mine. Mă însoţea la şedinţele chinuitoare de cobaltoterapie (un tratament al tumorilor maligne cu izotopi radioactivi de cobalt), mă susţinea când urmam tot felul de investigaţii care mă terminau psihic. A avut grijă de mine ca de un copil mic, pentru că, în urma operaţiei şi a cobaltoterapiei, nu am putut să merg pe propriile picioare.“ Recuperarea a durat. Ştefania era copleşită de gânduri sumbre, aşa că au decis să se căsătorească şi religios.

Viaţa în doi, darul cel mai de preţ

Acum, e iar o perioadă senină în viaţa celor doi. Copiii au crescut înconjuraţi de iubirea părinţilor grijulii. Încercările prin care au trecut i-au unit mai tare. „Nu ştiu care e secretul unui cuplu longeviv. În cazul nostru, a fost vorba de iubire, respect şi toleranţă, dar şi de credinţa în Dumnezeu şi înţelegere din partea celorlalţi. Nu am ce să-i mai cer nici Lui, nici sorţii. Totul e perfect“, spune Ştefania. Iar soţul ei completează: „Pentru mine, cele mai fericite clipe au fost când, după ce munceam din greu, îi revedeam pe toţi trei sănătoşi. Faptul că le puteam oferi un trai mai bun îmi dădea linişte şi siguranţă“. Când vor să-şi amintească de începuturile relaţiei, dau o fugă la munte, la Gura Diham, locul lor de suflet. Acolo, în inima munţilor, îşi regăsesc întotdeauna pacea interioară.

 


Lasă un răspuns

Sus