Esti aici
Femeia.ro > Vedete > Alin Cojocăriță: Muzica este o satre, genul e mai puțin important

Alin Cojocăriță: Muzica este o satre, genul e mai puțin important

Alin Cojocăriță face parte dintr-o familie de de artiști, unde educația muzicală a venit ca un lucru firesc.

A studiat vioara la Liceul de arte Octav Băncilă Iași, dar după șase ani a renunțat. A absolvit totuși Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, specialitatea interpretare muzicală-vioară. Și-a format o trupă, a început să cânte coveruri și a urmat cursuri de canto cu Dana Dorian. Așa a început aventura cântecului pentru Alin!

Cum e să fii copilul unor părinți celebri?

Am avut muuult noroc când Dumnezeu m-a distribuit în această familie. „Tu ești băiatul doamnei… Cojocărița“ este un lucru  pe care îl aud des. Îmi crește inima când aud asta, pentru că știu cât de mult a muncit mama pentru a ajunge unde este acum și mă bucur că i se apreciază muzica și activitatea. Dar există o latură în mine care și-ar dori ca lumea să mă știe de Alin Pascal și atât, având în vedere că acum nouă ani am format Alin Pascal Band, o trupă de coveruri cu care am colindat țara în lung și-n lat. De curând, am lansat și o piesă proprie, „Melodia ta“, pe care o puteți găsi pe youtube.

Experiența de la Te cunosc de undeva! este o provocare?

Cu siguranță, experiența de la „Te cunosc de undeva!“ mi-a marcat cariera muzicală și nu numai. Sub aspect muzical, e o continuă provocare. Trebuie să imit personaje, care trebuie analizate pe toate părțile: cum cântă, ce timbru vocal au, ce dicție, ce ticuri, cum respiră. Personal, am prins o încredere în mine cum n-am mai avut și nu-mi dau seama de unde vine. Sper sa aflu până la sfârșitul sezonului.

Ce personaj ți-a dat mari bătăi de cap?

Cel mai greu mi-a fost să o imit pe mama… doamna Matilda Pascal Cojocărița. Gândiți-vă doar la faptul că a fost Miss România. Dacă eram fată, poate îmi era mai ușor. Am avut lentile de contact cu care vedeam doar la cinci metri, unghii false și niște pantofi mici rău, căci eu port 46, iar aceia cred că erau 41-42. Nu mai pun la socoteală faptul că trebuia să și cânt ca ea. Am muncit foarte mult pentru mama mea, dar a meritat. M-a sunat după acea emisiune și m-a felicitat, spunând că parcă s-a văzut în oglindă.

Câtă cultură muzicală ar trebui să aibă un interpret de muzică… să îi spunem contemporană? 

E ca în filozofie – cu cât știi mai mult, cu atât îți dai seama că știi mai puțin. Muzica, din punctul meu de vedere, este o stare. Genul muzicii e mai puțin important decât crearea stării în sine. De asta cred că s-au amestecat atât de mult genurile. Și vă spune asta un om care a studiat muzica clasică, a crescut cu muzica populară din burta mamei, iar acum își câștigă pâinea cu o trupă de coveruri. La început, colegii mei de trupă nu înțelegeau de ce trebuie să avem un repertoriu atât de diversificat. Ulterior, au înțeles. Așadar, nu contează ce cânți, ci cum cânți.

Cum sărbătoriți aniversările de familie, cum alegi cadourile? 

La noi în familie se lasă cu chefuri. De mic am crescut cu muzică live la orice petrecere. Dacă era ziua cuiva din casă, petrecea toată scara. A doua zi mergeam să le cerem scuze vecinilor pentru gălăgie și ei ne întrebau când mai facem o petrecere, că tare s-au mai distrat. Pe 4 octombrie, de ziua mamei, a fost din nou un chef monstru. La acesta, din păcate, n-am putut ajunge din cauza filmărilor la „Te cunosc de undeva!“

Cât privește cadourile, nu avem o regulă, mai ales că suntem împărțiți în toată țara. Eu în București, iar ai mei la Bistrița, așa că, de obicei, mergem împreună și ni le alegem.

Crezi în dragoste la prima vedere? 

Nu știu dacă se numește dragoste, chimie sau pasiune, dar, când întâlnești persoana potrivită, o simți. Simți că e oaza ta de liniște, că face parte din tine. Îți vine să o ții în brațe atât de strâns, încât să intre în tine. Cel puțin, eu așa am simțit.

Tătic de băieți. Asta ți-ai dorit? Sunt băieții mai ușor de crescut? 

Așa e, sunt tatăl a doi băieți. Tudor are 2 ani și jumătate, iar Adam, 4 ani și jumătate. De când au apărut pe lume, mi-au dat un sens vieții. Înainte să-i am, alergam după notorietate, glorie, o stare materială bună și chiar am început să gust serios din acestea până când mi-am dat seama că zâmbetul unui copil îmi aduce de o mie de ori mai multă fericire și împlinire. Nici să nu dorm trei nopți la rând, pentru că muncesc, nu mi s-ar părea greu dacă știu că această muncă duce la buna creștere a băieților mei.

Ce faceți voi în timpul liber? 

În puținul timp liber pe care îl avem, ne place să mergem cu copiii în diverse locuri de joacă, pe cât posibil în natură. Apoi, cum eu sunt un copil crescut la țară și cum străbunica lor trăiește, îmi place să-i duc acolo, în inima Moldovei, la Negrești, în județul Vaslui, unde aleargă după  toate animalele din curte, se cățără în copaci, se murdăresc de noroi și fac multe alte prostioare pe care nu le pot face la București. Cred că amintirile acestea de la țară sunt de neprețuit, educative și mult mai sănătoase decât statul cu nasul în telefon sau tabletă.

Gătești? 

Nu prea, pentru că nu stau pe acasă. Am avut însă în copilărie perioada mea de glorie, când găteam zilnic pentru colegii mei de clasă și vecini. Pe vremea lui Ceaușescu, mama prinsese un contract în America și a stat vreo trei ani acolo. Tata era la serviciu și a trebuit să învăț să-mi fac de mâncare. Eram în clasa a doua și făceam pizza pentru toată lumea. Făceam coca din făină cu apă și drojdie – nu știu de unde învățasem rețeta –, puneam pe ea ce găseam prin frigider, o băgam la cuptor și, când începea să se coacă, avea un miros pe care n-am să-l uit toată viața. Veneau toți copiii din bloc la masă, era un ritual. Ce ne rămânea, duceam la școală.

Sportul te pasionează?

E cea mai mare plăcere a mea. De mic am avut contact cu sportul. Mătușa mea, Lili Cojocărița, a fost în lotul național de handbal al României, un văr a fost în naționala de tineret la fotbal, un unchi făcea haltere. Nu exista weekend să nu mă ducă tata la un meci de handbal sau la o competiție de judo! Toate acestea m-au făcut să văd sportul ca pe ceva important în viață. Acum, merg la sală cât pot de des.

Cum e un bărbat fericit? Tu ești fericit? Când?

Un bărbat fericit e sănătos, cu un job la care îi face plăcere să se ducă și care trebuie neapărat să iubească. Iar eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că le am pe toate. Proporțiile nu sunt constante, dar sunt fericit să gust din ele în fiecare zi și nu mi se pare puțin lucru. Ce am învățat până acum de la viață este că pentru toate cele enumerate mai sus trebuie să muncești. Pentru sănătate e nevoie de o alimentație corectă, să facem sport, să mergem în vacanțe, pentru job – să fim corecți, punctuali, informați, iar pentru iubire trebuie să dăruim atenție, pasiune și timp.

 

Citește și:

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.42/26.10.2017
Autor: Ivana Iancu
Sursa foto: PR

Comments

comments

Lasă un răspuns