Esti aici
Femeia.ro > Vedete > Alina Petrică: Prin teatru mă simt liberă

Alina Petrică: Prin teatru mă simt liberă

Noul val al tinerilor actori mustește de viață și de pasiune. Deși nu se bucură de vizibilitatea generației de aur, îi putem vedea la teatru sau în filme făcând roluri mai mari sau mai mici cu același talent și aceeași dăruire. Printre ei se află și Alina Petrică.

Cine o cunoaște pe actrița Alina Petrică este uimit de energia și bucuria cu care trăiește. Da, viața ei este teatrul. A descoperit teatrul la 11 ani și de atunci viața ei înseamnă scena. Joacă mult și frumos, acceptă provocările și tratează cu seriozitate orice rol. Cu spectacolul „Nevermore“ joacă și la Festivalul Național de Teatru, a 29-a ediție, care s-a desfășurat între 18 și 27 octombrie, la București.

Cum fost pentru tine trecerea de la copilul curios la adolescenta rebelă și apoi la „trezirea“ la maturitate?

Ca un roller-coaster. Am avut parte de o maturizare rapidă, iar trecerile de la o etapă la alta au fost puternice, aproape bruște, din cauza contextelor familiale. Cred că amintirile cele mai dragi și dulci le am din copilărie, înainte de a merge la școală. Aproape opt ani am crescut la bunici, în Făgăraș, unde cred că m-am simțit cea mai liberă și fericită copilă. După care m-am mutat la părinți, în Piatra Neamț, unde am locuit până am dat la Facultatea de Teatru din București. Am fost o adolescentă matură, serioasă, aproape „tocilară“, dar tot în perioada asta am descoperit teatrul, simțind din prima secundă că asta vreau să fac. Cumva, prin teatru am reușit să simt libertatea pe care de multe ori mi-o anulam ca adolescentă. Prin teatru mi-am stimulat imaginația, m-am îndrăgostit de muzica jazz și de muzica lui Gustav Mahler și tot prin teatru mi-am vindecat tristețile, pe care copila, adolescenta și mai apoi femeia le-a simțit. Trezirea la maturitate a fost la fel, puternică. Încă din anul I de facultate am locuit singură, traversând o perioadă de câțiva ani buni în care m-am autoeducat în multe dintre aspectele vieții. Nimic de regretat; din contră, privind retrospectiv, mă simt mândră, pentru că îmi place mult femeia care am devenit azi, la aproape 30 de ani.

Căderea în lume“, adică momentul în care a trebuit să îți asumi fiecare pas, a fost dificilă?

Ușor cred că n-are cum să fie. Dar e un proces pe cât de real și puternic, pe atât de frumos. Fiecare pas pe care l-am făcut întru evoluția mea a căzut adânc în mine și am învățat să apreciez oamenii care mi-au fost alături, să respect munca celorlalți, să mă autodepășesc mereu și mereu, dar să învăț în același timp să am respect de sine. Am trăit clipe absolut superbe în toată această perioadă, dar și momente grele care mi-au demonstrat că în orice trebuie să existe un echilibru. 

Care e povestea ta de iubire cu scena?

Aaa, ce frumos spus! Am descoperit teatrul pe la 11 ani. Căutam cu sete să am cât mai multe activități extrașcolare, să pot sta cât mai departe de tensiunile de acasă. Am încercat foarte scurt timp pian, jurnalism, handbal, am făcut vreo 5 ani dans sportiv, iar la 11 ani am ajuns într-un cerc de teatru pentru copii, la Școala Populară de Arte din Piatra Neamț și, când am înțeles și mi-am tradus prin limbajul acelei vârste că teatrul însemna libertatea pe care nu o mai simțisem de când plecasem de la bunici, am devenit dependentă. Ușor-ușor, am eliminat orice alte activități pe lângă școală, ca să pot face numai teatru. Pe la 15 ani am intrat în trupa de teatru a liceului, trupă cu tradiție, din care am plecat mulți artiști: regizori, dansatori, producători de film, actori și așa am ajuns pentru prima dată pe o scenă de teatru profesionistă în cadrul unui festival de amatori din Timișoara, unde, aflându-se în juriu, George Ivașcu m-a premiat și mi-a confirmat că eu trebuie să fac meseria asta. Sunt 14 ani de atunci și pot spune cu zâmbetul pe buze că am o relație de lungă durată, puternică, cât se poate de sinceră, cu bune și grele, dar cu extrem de multă pasiune cu… scena. 

Ce e nou în repertoriul tău și ce ți-e drag să joci, de mai multă vreme?

Nou este spectacolul „Nevermore” după Edgar Allan Poe, regizat de Dragoș Galgoțiu la Teatrul Mic, și încă în cuptor, se coace la foc mic, spectacolul „Mama” regizat de Nona Ciobanu, un text polonez deloc ușor, extrem de ofertant ca partituri actoricești. Ieșim cu el la public tot la Teatrul Mic, cândva prin octombrie, și abia am așteptat să reluăm repetițiile la început de toamnă, pentru că am un rol care mă ațâță destul de tare. Încă nu mă simt complet stăpână pe ce am de făcut și abia aștept să dau drumul la motoare și să caut, să caut, să caut… La Teatrul Mic, adică acasă, am un repertoriu destul de bogat, sunt angajată de aproape trei ani, sunt fericită acolo și mă bucur că fac parte dintr-o trupă de actori tineri, puternici, cu care chiar simt că pot să plec la drum oricând și nu-mi e frică. Mi-e drag deja de ani buni să joc „AGLAJA“, în regia lui Ștefan Lupu, la Teatrul Mic, „(D)efectul Placebo“, tot al lui Lupu, la Teatrul Național, „Mon Cabaret Noir“, regia și coregrafia lui Răzvan Mazilu, la Teatrelli, cu care am lucrat și la musicalul „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare“, la Teatrul Excelsior, și tot printre preferințe este „Alice în Țara Minunilor“, la circ, spectacol de teatru, dans și circ la Circul Metropolitan București. Aaaa, gata! Am început treaba și mi-a fost superdor de scenă.

Ce altă meserie ai fi făcut cu aceeași pasiune?

Cred că aș fi putut face multe. Sunt o fire destul de puternică, îmi place munca, sunt dependentă de acțiune, am energie și ador să fiu „in charge“. Aș fi fost un detectiv bun sau poate m-aș fi îndrăgostit de medicină, nu cred că aș fi urmat o carieră sportivă, pentru că îmi plac propriile mele reguli. Dar nimic din tot ce aș putea găsi ca altă variantă nu cred că are cum să se aproprie nici măcar un pic de pasiunea mea pentru actorie. 

Ce calități te ajută să creezi un personaj și să comunici cu partenerii într-un spectacol?

Să nu uiți nicio clipă că nu poți face nimic de unul singur, să-ți ții în frâu vanitatea, să înveți să îți iubești partenerul pe scenă, chiar dacă în afara ei nu sunteți compatibili. Să fii generos, să nu uiți că ești om, că partenerul tău e și el un om vulnerabil care are nevoie de confirmări, la fel ca tine. Meseria asta ține mult și de cât poți să oferi, să împărtășești și să împarți fără să ai așteptări… E ca într-o relație de iubire. Cred că se aseamănă foarte tare. Și mai cred că asta e cea mai mare provocare: să ai cât mai puține așteptări și în același timp să dai tot ce ai mai bun, cu iubire. 

Ce nu te învață actoria?

Să trăiești. Pare ciudat, pentru că noi „trăim“ pe scenă. Că e teatru absurd sau realist, teatru, dans sau circ, pe scenă poți să mănânci, să alergi, să dansezi, să plângi, să râzi, dar există totuși o limită între cele două lumi. Scena e scenă, viața e viață. Și, din păcate, sunt atâtea exemple de artiști uriași care au ars atât de mult pe scenă, care au dat atât de mult din ei pentru scenă sau pentru film, încât aproape că nu le-a rămas nimic pentru trăit. Cred că ăsta e un pariu uriaș, mi-e teamă să zic „pact“, dar, cine știe, poate că într-adevăr e un preț care trebuie plătit. 

Dintre costumele purtate în spectacol, care a exprimat și a fost mai mult decât o haină?

Nu știu. Dacă da, nu conștientizez. Dar nu cred. Cam toate sunt mai mult decât niște haine. Costumul de scenă e o entitate foarte importantă pentru un rol, pentru un spectacol. Eu, foarte des în căutările mele pentru personaje, plec de la costum. Costumul îți poate da starea, energia, alura, prestanța. Hainele sunt destul de importante pentru mine, nu numai pe scenă. Am perioade când, fiind cu multă treabă, aleg numai haine comode din care să ies cât mai ușor, mai ales că în plină stagiune mă schimb și de trei ori pe zi în trei contexte diferite. Dar chiar și atunci când sunt dependentă de haine comode ele e musai să fie într-un fel, să-mi stea bine, să mă simt bine, să îmi placă ce văd când trec pe lângă oglindă. 

Cine te-a sfătuit să nu faci teatru?

Mama. 

Cum e viața ta dincolo de teatru?

Foarte frumoasă. Chiar am o viață frumoasă și sunt extrem de recunoscătoare pentru asta. Sunt sănătoasă, sunt activă, când pot și îmi permit, călătoresc, am puțin prieteni, dar extrem de buni și de frumoși, locuiesc de aproape zece ani într-o mansardă superbă, într-un cartier rupt parcă dintr-un film franțuzesc, am două pisici de la care mă aștept să înceapă să vorbească într-o bună zi, atât de calde și de blânde sunt, iubesc și sunt iubită. 

Teatrul Mic este acum o mare familie de tineri actori. Cum e la voi?

E bine. Avem energie, avem chef, avem planuri, chiar suntem o echipă și asta se simte cel mai bine în spectacole. Îmi doresc foarte tare să creștem împreună și să nu se schimbe asta prea curând. 

Cu ce lucruri încerci să te îmbogățești?

Cu orice experiență, cu orice întâlnire, cu orice eșec, cu orice reușită. Ador să întâlnesc oameni de la care să pot învăța, care să-mi fie exemple, măcar pentru un timp. Pare din filme ce zic, dar nu e. E foarte sănătos să fie din viață. Eu asta știu că am făcut. Evident, nu e ușor, e un proces de autoeducație prin care, cu timpul, am reușit să văd mai mult părțile bune, să văd mai multă lumină decât întuneric, să mențin capul sus oricât de complicate ar fi fost situațiile (și au fost!) și, poate cel mai important, să mă îmbogățesc mereu cu autovalidare. 

Sunt situații în care forțezi limitele?

Da, de multe ori, în aproape orice. Cred că singurul capitol în care nu prea am forțat limitele e viața socială sau viața de noapte. Ies rar, iar asta de multe ori nu mi-a făcut bine din punct de vedere social, dar mi-a făcut grozav de bine personal. În rest, forțez limitele de când mă știu când vine vorba de muncă, am avut ani întregi în care aveam câte o zi liberă o dată la câteva săptămâni, vacanțele aproape că nu erau, mesele le luam pe fugă, somnul era activ, parcă și-n vise mă gândeam tot la ce aveam de făcut. Nu e bine! Pentru că de fiecare dată când ajungeam să parcurg astfel de perioade, când mă apropiam de finiș, că era premieră sau se întrezărea o vacanță, clacam fizic. Am avut destule premiere cu febră și frisoane, cu gâtul praf sau vacanțe de care nu puteam să mă bucur pentru că eram epuizată. Ultima oară a fost în ianuarie anul ăsta, când, după un maraton în toată regula, am ajuns să fiu spitalizată și nevoită chiar să anulez niște spectacole. Și, uite așa, obligat-forțat, am învățat să nu mai ajung, orice aș face, în stadiul de epuizare totală. Ultima jumătate a stagiunii care s-a încheiat am gestionat-o mult mai bine și mi-am permis luxul de a mă bucura de două luni de vară și de relaxare totală. 

Cât stai pe la mall, la shopping?

Puțin și rar. Mallurile mă obosesc teribil, nu-mi plac nici aglomerația, nici hainele la serie. Iubesc buticurile și am niște site-uri de unde îmi cumpăr lucruri online. 

Dar pe telefon, Instagram și Facebook cât stai?

Mult. Prea mult. Exagerat câteodată. 

Casă cu piscină, mașini, iaht, călătorii în locuri exotice, lux. Le vrei?

Da. De puțin timp, am învățat să zic „da, vă rog, le vreau“. Până de curând aveam mentalitatea „ah, nu, puțin și bun, mă mulțumesc cu puțin“. Da, mă mulțumesc cu ce am, sunt recunoscătoare, dar în același timp nu mă împiedică nimic să visez și să proiectez și să cred că merit o viață bună și lipsită de griji. Banii nu aduc fericirea, dar oferă un confort cu ajutorul căruia, dacă îl ai, poți să alergi mai ușor și mai repede după fericire.

E desuet să fii romantic?

Este. Atunci când nu crezi sau ești romantic cu cine nu trebuie. E desuet orice când nu există compatibilitate. Când energiile celor doi se împletesc perfect, romantismul devine un limbaj natural. Nu ziceam ușor „te iubesc“ sau credeam despre mine că eu sunt genul mai „rece”, că sunt pragmatică. Mi s-a demonstrat că, atunci când simți prin toți porii că iubești, totul devine absolut natural. 

Te gândești vreodată la transformări drastice de look?

Da. Mă uit în jur și chirurgia plastică e din ce în ce mai des folosită. A devenit și la noi o industrie. Sunt din ce în ce mai multe femei care recurg la operații și de fiecare dată mă întreb ce aș face sau dacă aș face. Și tot de fiecare dată răspunsul e negativ. Pe lângă faptul că sunt mulțumită cum arăt și cum mă simt, mi-e frică să se intervină asupra mea cu tot felul de artificii. Și mai cred că și asta ține de autoeducație. Da, aranjează-te, îmbracă-te să te simți bine, fă sport, menține-te activă, mănâncă sănătos și învață să te iubești! 

Faci sport, nu mănânci ciocolată, numeri caloriile?

Fac sport prin natura meseriei; din fericire, așa împușc doi iepuri deodată, pentru că în majoritatea spectacolelor dansez sau sunt extrem de activă. Ador să merg la masaj, fac asta de câțiva ani, cât de des îmi permit și am timp. Așa că încă nu am ajuns să număr nimic. Chiar exagerez câteodată cu mâncarea și îmi zic să mă bucur cât mai pot de pâine și cartofi prăjiți. Nu mă dau în vânt după dulciuri, dar aș vinde casa pentru o pâine cu cartofi, cu coajă tare din Sfântu Gheorghe sau pentru cartofi prăjiți cu orice! 

Mămăligă știi să faci? Dar o ciorbă?

Da și da. Gătesc rar, dar nu gătesc rău. Fac ciorbă de fasole cu afumătură sau borș moldovenesc cu coaste afumate sau fripturi ori tocănițe de stă mâța-n coadă. Dar nu prea sunt pricepută la mâncăruri exotice sau la deserturi. 

Te sperie ceva?

Da. Boala, despărțirile, eșecurile, insomniile, regretele și faptul că trece timpul. 

Cum e omul tău?

Omul meu e cel mai bun, blând și frumos bărbat din lumea asta mare. E puternic, e inteligent, e suficient de încăpățânat cât să mă pună pe jar, iar când mi-a apărut în cale, am simțit pentru prima oară în viață că l-aș urma oriunde în lume. Învăț enorm de multe de la el și e superb sentimentul de a mă simți protejată, iubită și respectată. 

Cât ai învățat din experiențele de familie?

Am învățat enorm din experiențele familiei mele. Ce să nu fac, ce să nu aleg, cum să nu fiu, cât să tac, când să vorbesc… Din păcate, am învățat multe prin contraexemple, dar nu regret nimic. Învăț de ceva timp să îmi accept familia așa cum e ea, cu bune și cu rele, îmi iubesc și îmi respect părinții și sunt norocoasă că am o soră care mi-e foarte aproape și am un sprijin real în ea. 

Ce mai ai în buzunarul cu visuri?

Am niște visuri la care am început să lucrez ca să le transform în realitate. E o muncă în doi. Și e o muncă minunată. Și prin asta cred că am intrat oficial în etapa de femeie matură, cu planuri de familie și cu dorințe. E o senzație superbă conștientizez asta. Am niște planuri ce țin de profesie, îmi fac curaj să devină realitate visul unui spectacol mare, românesc, cu orchestră live, îmi doresc să fac film și să cresc alături de echipa Teatrului Mic. 

 

Citește acest interviu în numărul de noiembrie al Revistei Femeia., ce va fi în curând pe piață!

Text: Ivana Iancu

Foto: arhiva personală

 

Festivalul Naţional de Teatru, ajuns anul acesta la cea de-a 29-a ediţie, va avea loc în perioada 18-27 octombrie 2019.

Producătorii Festivalului Naţional de Teatru sunt: UNITER – Uniunea Teatrală din România, Centrul Cultural Expo Arte şi Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti,

FNT este un eveniment finanţat de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi Primăria Capitalei, în parteneriat cu Institutul Cultural Român.

Ediție desfășurată sub Înaltul Patronaj al Președintelui României.

Motto-ul editiei 2019: TEATRUL – CLIPA MAGICĂ A ISTORIEI

Bilete la spectacole: www.mystage.ro. Informații despre spectacole pe www.fnt.ro

Detalii despre FNT 2019 găsiți pe pagina de Facebook și pe site.

Comments

comments

Lasă un răspuns