Esti aici
Femeia.ro > Vedete > Interviu cu Nora Iuga: „La 90 vreau să trăiesc doar visând”

Interviu cu Nora Iuga: „La 90 vreau să trăiesc doar visând”

Nora Iuga

Nora Iuga s-a născut pe 4 ianuarie 1931. Este poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN Club. A publicat volume de versuri, printre care: Vina nu e a mea (1968), Captivitatea cercului (1970), Opinii despre durere (1980), Inima ca un pumn de boxeur (1982, 2000), Piața cerului (1986), Dactilografa de noapte (1996, 2010), Spitalul manechinelor (1998, 2010), Autobuzul cu cocoșați (2001, 2010), Petrecere la Montrouge (2012), Cîinele ud e o salcie (2013), ascultă cum plîng parantezele (2016). Volumele sale de proză și poezie au fost traduse în mai multe limbi. A tradus peste 30 de titluri din Nietzsche, Strindberg, Celan, Jünger, Günter Grass, Elfriede Jelinek, Herta Müller etc., dar și cărți pentru copii.

În anul 2007 a primit Premiul „Friedrich-Gundolf”, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, Darmstadt. La recomandarea președintelui Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, în anul 2015 este decorată cu ordinul „Crucea de merit” în grad de cavaler. În anul 2017, președintele României, Klaus Iohannis, i-a conferit Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Comandor. La Editura Polirom a publicat romanele Sexagenara și tînărul (2004, 2012), Săpunul lui Leopold Bloom (2007), Hai să furăm pepeni (2009, 2015), Harald și luna verde (2014, 2016), Lebăda cu două intrări (2016, 2017), Hipodrom (2020).

Ce vrei să faci de ziua ta? Ce înseamnă pentru tine să te sărbătoreșți, să fii sărbătorită?

Nu mi-am sărbătorit niciodată ziua de naștere. Nici copil fiind. Primeam cel mult un cadou de la părinți sau de la Tiberiu, băiatul meu, când era în clasele primare. Din acest motiv nici nu mi-am dorit decât un singur cadou când am împlinit 10 ani. Un cal alb împăiat, în mărime naturală, expus în vitrina unui mare magazin de marochinărie din Sibiu. Ceea ce dovedește că dorințele mele sunt imposibil de împlinit. Nu primesc nici flori, dar copiii mei, Tiberiu și Angela, sunt foarte atenți cu mine. În schimb, telefonul sună neîntrerupt, trei zile în șir. Pe el nu-l deranjează coronavirus.

Ce înseamnă poezia? Este un „gen literar“ cum învață copiii la școală sau mai degrabă o stare, o senzație? Tu cum te-ai întâlnit cu poezia? Și cum se petrec întâlnirile tale acum cu ea?

Mi-am dat seama că eu, când abordez orice gen literar, îmi scriu mie. Sunt o scriitoare de scrisori. Nu sunt în stare să-mi propun o idee, un plan, să-mi construiesc un edificiu, să-mi construiesc un proiect. Semnalul îl dă trupul… e ca în somn. Când scriu visez, de cele mai multe ori visez ilogic și scriu cum visez – ăsta e semnul meu de naștere care mă distinge. E amprenta de neșters care datorită căreia mă simt unică.

Din păcate, marea majoritate a confraților mei nu pot înțelege. Iată, am și eu ceva cu care mă pot lăuda. Nu ești mare când scrii cum te văd ei, cei mulți. Eșți mare când te văd cei puțini. Până și filosoful Kant a spus că marca marelui poet e originalitatea!

Ce faci și ce scrii acum?

Nu știu dacă pot răspunde acestei întrebări. Pentru scrisul meu nu există acum… nu mă lasă nici simțurile, nici spiritul să nu mă spun, nu ca să mă cunoașteți, ci ca să mă cunosc.

Ce-ți place și ce nu-ți place la literatura și arta contemporană?

La vârsta mea e greu să îți placă prezentul. Lumea tehnică a invențiilor celor mai abracadabrante, recordurile roboților, a creaturilor artificiale care devin pe zi ce trece mai evoluate decât noi și ne vor întrece în toate competițiile imaginabile. Ne construim roboți, așa cum altădată alchimiștii făureau Homunculi, Golemi, care să le devină sclavi – se vor simți exploatați, ne vor întrece, se vor lupta cu noi și ne vor învinge. Mi-e frică de viitor fiindcă dezumanizează omul și, până la un punct distruge și limbajul, singura metodă de comunicare și implicit, Arta. Să fim mândri, așadar! Am descoperit limba esperanto – limba anglo saxonă. Ce grotescă uniformizare pentru literatură și pentru artă, în general. Ce sinistră identitate… vom inventa metode de a deveni toți albi, de a avea același timbru vocal, același pas de marș.

Dintotdeauna artistul a vrut să fie altfel decât ceea cea e propriu tuturor. Saltimbancul, clovnul, ucigașul, sinucigasul, drogatul, sunt forme de schizoidism atroce, dar uneori și simtome distinctive ale marilor creatori. Creierele speciale aparțin, de cele mai multe ori. unor personalități accentuate. Poate că și asta explică, într-o oarecare măsură, faptul că suntem atât de puțin cunoscuți în străinătate și singurul interes care ni se arată e cel pentru defăimarea comunismului, mai ales în Germania, care m-a apreciat atât și mi-am petrecut cei mai frumoși ani, deși mi-a reproșat totdeauna discret că singura scăpare a creației mele este prea firava implicare politică.

Știu că ai o mare pasiune pentru artele corpului care se mișcă, care se exprimă, pentru teatru, pentru dans. Cum le vezi evoluând în această lume sterilă și distanțată?

Totdeauna am fost pasionată după inovație. Mi-a plăcut să mă pieptam altfel și să mă îmbrac altfel, chiar și azi la 90 de ani. Nu sunt neapărat adepta celor care spun prea ușor cuvântul ridicol. Când ai nebunia artistului în tine trebuie să fii un pic saltimbanc. Ador tendința combinatorie a mai multor arte în care se contopesc aproape erotic cuvintele cu membrele trupului, sunetele și ritmurile cu cadența pasului. Dar, avem și creier, încă mai sper. De ce nu încercăm să mai cotrobăim prin cotloanele trecutului, de ce am renunțat la experimentul lingvistic, cum făcea Oskar Pastior, transformându-și poezia în muzică, inventând cuvinte noi, de ce ținem morțiș ca versul să fie logic, să se înțeleagă, să fie visceral și, mai presus de orice, sexual? De ce nu scriem ca și când ne-am iubi în vis, imaginația e mult mai bogată decât vizualul scabros cu tot alaiul ei de poziții care mai de care? Vulgarul nu cred că ne face nici mai frumoși, nici mai buni.

Ai tradus mult și din multe domenii. Ce ți s-a părut cel mai greu de tradus, în sensul în care nu puteai reda în română fără să intervii în scriitura originală? Ce este mai important într-o traducere: să redai strict felul în care a scris și ce a scris autorul sau să faci acccesibilă intenția acestuia în română, chiar dacă vei folosi cuvinte care se îndepărtează considerabil de original? Și cum ghiceșți această intenție?

Am tradus mult. Cei 8 ani de interdicție de publicare mi-au permis să traduc că și când mi-aș fi scris propriile cărți. Știu că scriitorii germani în România îl criticau pe Mircea Ivănescu pentru că nu respecta perfect înțelesul cuvântului german. Cine se încăpățânează să traducă identic un text dintr-o limbă într-alta comite o catastrofă, nu o traducere. Mi-au făcut observație că am tradus expresia „Schneefälle”dintr-o poezie de Paul Celan, când în germană era vorba de un cuvânt compus (căderi de zăpadă). Sonoritatea acestei expresii lovește, căderea e dură, pe câtă vreme ninsori are grație, o anumită melancolie. Și atunci de ce să nu redau sentimentul cuvântului și nu exactitatea lui verbală?

Ce ai descoperit la tine de curând și ce ai mai vrea să explorezi?

La 90 vreau să trăiesc doar visând. Știu că am primit un dar mai mare decât își pot dori alți oameni. Nu mai îmi e foarte frică de moarte, fiindcă frica e a trupului, a animalului, a instinctului. Spiritul se teme mult mai puțin. El știe că aparține universului, că-l are în el și va fi veșnic. Mă pregătesc de marea călătorie…dacă mai rămân pe aici o să scriu, sunt într-o formă de invidiat. Acum, cei foarte bine cotați nu-mi arată prea multă admirație, nici eu nu mă prăpădesc după ei. Dacă ne vom întâlni pe altă planetă, nu cred că o să ne recunoaștem.

Spune-mi trei întâlniri excepționale pe care le-ai avut și care te-au marcat. Și poate despre una pe care ai ratat-o?

Întâlnirea cu Regele Mihai când aveam 8 ani, întâlnirea cu George Călinescu, care mi-a fost profesor vreme de 4 ani la facultate, cea cu Henri Wald, seducatorul filozof și cea care mă doare cel mai mult că nu mi-a fost dată, cu Paul Celan.

Ai văzut lumea trecând prin ordini sociale diferite. Cum o vezi evoluând acum? Ce va însemna  experiența izolării și fricii pentru oamenii epocii noastre și pentru ordinile sociale ale epocii noastre?

Iată o întrebare la care mi-e greu să răspund. Am suferit ca un câine cu întreaga familie în anii comunismului de foame și de sărăcie. Printre darurile care mi s-au date au fost  un soț – un om minunat din toate punctele de vedere și un poet cu adevărat remarcabil, dar  mult prea puțin văzut, George Almosnino; băiatul nostru, Tiberiu Almosnino, un artist extrem de dotat, prim balerin la Opera Română. Am citit cele mai grozave cărți din marea literatură universală la Biblioteca de pe Dacia, am avut o groază de prieteni buni, mai ales cei din grupul oniricilor. Nu călătoream, nu eram bogați, n-aveam de ce să ne invidiem sau să ne urâm. Îl urăm numai pe Ceaușescu. Dar Crăciunul ăla cu execuția nu trebuia să se întâmple.

Pot să te întreb ce înseamnă pentru tine libertatea? Și cum ți se pare felul în care lumea noastră înțelege libertatea?

Nu aș putea să-ți vorbesc despre o libertate absolută. Apropos de roboții de care pomeneam înainte, iertați-mi îndoiala cu privire la echitatea socială a lumii în care libertatea are un rol hotărâtor.  Dar se pare că există o lege universală care nu ne lasă să fim egali și liberi și, cine știe, undeva, cândva, pe altă planetă, ne vom schimba locurile, fiindcă suntem făcuți să cunoaștem toate zonele universului și toate gradele creșterii și ale descreșterii, care vor dăinui în eternitate.

Ai avut interdicție de publicare la un moment dat în România comunistă. Te consideri dizidentă – și cum vezi acum discuția despre dizidența de atunci?

Interdicția de 8 ani de a mai scrie poezii m-a făcut mult mai meditativă și mai înțeleaptă și în ultimă instanță, mai poetă. Dar, am să vă vorbesc acum despre cărti. Nu pot spune că în România actuală nu se citesc cărți. În mijloacele de transport în comun am văzut tineri mai mulți citind volume de beletristică sau științifice, decât butonând laptopuri sau tablete ceea ce nu prea am întâlnit în țările prin care am călătorit. M-am mirat și totuși m-am bucurat. Fiindcă atât beletristica noastră, la ora actuală cât mai ales critica literară suferă un penibil recul. Minimalismul și-a cam trăit demult traiul și și-a mâncat mălaiul, iar cursurile de „creative writing” sunt ghilotina poeziei. Un poet adevărat scrie aproape din subconștientul lui. Se scrie pe sine cel ascuns care aproape nu se poate defini rațional. Poezia nu e un obiect material, să zicem un instrument, la care să înveți să cânți ca la Conservator.

Rilke, un poet oarecum ieșit din modă pentru fracturiștii sau minimaliștii noștri, spunea în scrisorile lui pentru un tânăr poet să nu care cumva să se apuce să citească teorie sau critică literară. Poetul nu poate și, mai ales nu are voie să fie corist. Când simțiți că ați intrat într-un impas, citiți Francois Villon sau de ce nu, poezii de amor ale lui Costache Conachi pentru Zulnia…cine știe ce trăsnaie combinatorie vă poate inspira? Trecutul e plin de surprize. Trecutul poate fi viitorul.

Am prins vremea în care apariția unei cărți era un eveniment care stârnea un fel de febră printre cunoscuții mei, care se întreceau să cumpere mai repede „pe sub mână“ cartea și s-o copieze la xeroxuri, unele de calitate foarte îndoielnică. Circulau apoi „ediții“ supradimensionate și fotocopiate. O carte era foarte iubită și prețuită atunci. Nu știu dacă acum la noi mai sunt cărți înconjurate cu atâta febrilitate. Ce anume crezi că a fost decisiv pentru o astfel de evoluție? Abundența de carte sau schimbarea intereselor cititorilor?

Faptul că lumea nu se mai înghesuie la cărțile lui Mircea Cărtărescu cum altădată la Adrian Păunescu, poate că nu e un indiciu al cotei valorice a literaturii actuale în controversatul secol al omului recent, ci concurența atroce a internetului.

Ce lipsește acum cel mai acut din lumea noastră „culturală“? Dar din literatura care se scrie azi?

Din poezia actuală lipsește patina națională, nu ca rival autohton, ferit-a sfântu, dar noi scriem într-o limbă ca fața unei femei care a suferit o chirurgie estetică. Am fost nelipsită la mari târguri de carte și festivaluri de poezie. Am ascultat poeme indiene, japoneze, spaniole, germane, fiecare avea amprenta ei națională. Noi suntem niște jalnici imitatori, nu că nu am avea talente, dar credem că devenim mari poeți europeni imitându-i. Câți poeți analfabeți au mai scris un vers mai grozav decât acest poet român necunoscut de nimeni: „și umbla așa frumos / parcă pieptăna pe jos”. Înțelegeți, pentru Dumnezeu, terminați odată cu orele de predare a meseriei de poet, vă implor, n-am nimic că ne mutăm cu tot calabalîcul pe Venus, dar vă rog, lăsăți poezia să vorbească pe limba ei.

Ce mesaj ai pentru un tânăr căruia i-a venit azi ideea de a scrie literatură?

Să înceapă cu Bacovia și să ajungă la Paul Celan…

 

 

 

Interviu realizat de Roxana Melnicu

Foto: Angela Baciu, arhiva personală

Comments

comments

Lasă un răspuns