Esti aici
Femeia.ro > Vedete > Ioana Mărcoiu: Decizia de a deveni actriță a fost de la Dumnezeu

Ioana Mărcoiu: Decizia de a deveni actriță a fost de la Dumnezeu

Pe când unii se plâng neîncetat ce greu e totul în țara și în viața asta, alții sunt un vulcan de energie și de bună dispoziție. Un vulcan de sentimente de recunoștință față de viață, de umanitate și divinitate.

Ioana Mărcoiu este actriță a Teatrului Odeon din București. Este genul de actor care dansează, cântă, interpretează roluri, reușind să te surprindă de fiecare dată. Este sibiancă, născută pe 1 martie și își crește singură fetița, pe Anais. Viața ei, de dimineață până seara, înseamnă teatru și o poveste frumoasă despre fericire.

Cum ai hotărât să vii la București și să te faci actriță?

La finalul clasei a opta, am auzit că se înființează o clasă de teatru la Liceul „Onisifor Ghibu“ din Sibiu. Nu știu exact ce s-a întâmplat atunci, dar mi-a fost clar că asta trebuie să fac, chiar dacă nu știam absolut nimic despre teatru în perioada aceea. Bine, nici acum nu prea știu ce știu. Chiar îmi spunea mama: „Mergi, o să-ți treacă repede“. Se pare că de data asta nu mi-a trecut. Până atunci, am fost la o grămadă de sporturi și cursuri. Toate mi-au plăcut, dar, treptat, îmi dădeam seama că nu sunt pentru mine. Întotdeauna am simțit că decizia de a deveni actriță a fost dincolo de mine, că Dumnezeu m-a trimis acolo fără să știu nimic, m-a ghidat să ajung ceea ce sunt azi. 

După ce am terminat liceul, am considerat că cea mai bună facultate este UNATC. M-am pregătit, m-am urcat în tren și am venit la admitere la București. Nu mi-a păsat că e concurență mare, că sunt singură în mijlocul Capitalei sau că „aoleu, te duci în jungla aia, cum o să te descurci?“ Treptat, m-am îndrăgostit de București, chiar dacă, la început, mi se părea îngrozitor de obositor. Acum, nu mă văd trăind în altă parte. Îmi place tot haosul de aici.

Dansezi. Ai fi putut fi balerină?

Hmm… cred că aș fi putut fi orice, dar am ales să fiu actriță. Cred că oricine poate să devină orice își dorește oricând. E mai greu să te faci medic sau arhitect la o vârstă înaintată, dar nu e imposibil. Cred că, dacă îți dorești ceva cu adevărat, găsești resurse la orice vârstă s-o iei de la început.

Vii dintr-o familie de artiști?

Nu, părinții mei nu au avut nicio legătură cu asta. Inițial, au fost speriați de decizia mea de a mă face actriță, îmi spuneau că o să mor de foame și că o să-mi fie foarte greu. Eu mă bucur că de data asta nu i-am ascultat. Iar acum și ei sunt bucuroși, pentru că mă văd fericită. Da, din punct de vedere material, nu e cea mai ofertantă meserie, dar e mult mai bine să faci ceea ce îți place și să fii fericit decât să ai case case și să bântui trist prin ele. Chiar sunt norocoasă că am descoperit de mică ceea ce doresc să fac.

Ai jucat sub bagheta multor regizori. Care a fost spectacolul cel mai muncit și regizorul care te-a inspirat?

„Piesă pentru frate și soră“, cu mine și Istvan Teglas, regizat de Iris Spiridon. A fost un spectacol dorit și muncit din toate punctele de vedere. Am muncit inclusiv la decor, noaptea stăteam cu Iris, Cristina Milea (scenografa spectacolului) și Istvan și tăiam, decupam, lipeam… Iris m-a ajutat mult atunci, iar Istvan este cel mai darnic partener pe scenă. Am stat mult timp împreună și am „furat“ multe de la ei. M-au ajutat să  descopăr lucruri noi despre mine, am căpătat mai multă încredere și asta m-a ajutat în proiectele următoare, dar și în viața personală. 

Un alt spectacol foooarte muncit este musicalul „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare“, regizat de Răzvan Mazilu. Am lucrat peste trei luni la el, stăteam câte 12 ore pe zi la teatru. Dimineața lucram pe text, după-amiaza făceam partea muzicală, iar seara coregrafii. Răzvan e un om minunat. E adevărat că poate deveni dur la repetiții, dar simți că te iubește și că vrea să fii și mai bună. 

Ai crescut cu modele din teatrul românesc?

Am crescut cu profesorii de actorie din liceu și din facultate. Unii au fost un model pentru mine, m-au inspirat, m-au făcut să îmi pun multe întrebări și chiar să-mi dau și unele răspunsuri, să am revelații, să simt că există un interes pentru student. Am avut parte de înțelegere și iubire, grijă și respect. Alții m-au ajutat să spun „așa nu“. Când am ajuns în București, am profitat de legitimația de student și am intrat gratuit la toate spectacolele din teatre. Așa am văzut „Regina Mamă“ de 13 ori. Așa am putut să o văd pe Olga Tudorache. Și, Doamne, cât îmi plăcea, cât de minunată și perfectă era…

În timpul repetițiilor, mi se întâmplă să mă uit la anumiți colegi și să îmi zic: „Doamne, cât sunt de buni“ . Cred că de la toți am ceva de învățat. 

Citeai mult. Dar acum?

Da, citeam mult… până să nasc. După nașterea lui Anais, a fost o perioadă de doi ani când am citit la fel de mult, doar că eram interesată de ceva mai concret: prospecte medicale, cărți de parenting, cărți anti-parenting, vaccinare, medici pediatri, alimente bio, diversificare. Acum, în sfârșit, m-am liniștit și am început să citesc și altceva.

Cât ai luat la bac la limba română?

Habar nu am. Știu că media generală a fost 9,41… bănuiesc că 9 și ceva.

E importantă cultura pentru un tânăr? La ce folosește într-o lume atât de superficială?

Păi cred că lumea a ajuns atât de superficială pentru că nu prea mai există cultură, educație, bun-simț. Știu că poate părea exagerat ce spun, însă cultura e la fel de importantă pentru mine cum sunt mâncarea, apa, aerul. 

Ești mămică singură. Cum te descurci cu micuța ta atunci când ai repetiții multe? O aduci și la teatru?

Mă bucur că mi-ați pus întrebarea asta. Când am rămas însărcinată, știam că o s-o cresc singură pe Anais. Multă lume mi-a spus că o să fie foarte greu, că nu o să mai pot să fac nimic, că o să pierd proiecte, că nu voi reuși să îi ofer un viitor bun sau că o să nasc și o să o trimit la bunici sau „aoleu, cum să crească fără tată?“ Eram înspăimântată de toate vorbele astea. Într-adevăr, în acea perioadă abia începusem să am proiecte, stăteam într-o casă cu mai mulți colegi, nu aveam un venit clar, totul era destul de neclar. Nu mă puteam baza pe ceva. Dar am simțit că o să fie bine, am simțit că există un sens în toate astea. Am jucat până la 8 luni și jumătate de sarcină, la două săptămâni după ce am născut am primit un telefon în care mi s-a propus să joc într-un spectacol, am avut o perioadă plină de proiecte, am câștigat mai mult ca oricând, iar în decembrie 2017 domnul Cristian Șofron mi-a propus să mă angajez la Teatrul Odeon. Am fost așa de fericită, încât mi s-a făcut rău. Iar odată cu nașterea lui Anais am avut parte de cea mai mare binecuvântare a vieții mele, am aflat ce înseamnă cu adevărat să iubești total, cu adevărat. Anais m-a făcut un om curajos și m-a făcut să înțeleg ce contează cu adevărat în viață. Da, o cresc singură și este foooarte tare. Iar sfatul meu pentru o mămică ce se află în situația asta este să nu asculte de nimeni și nimic, să se asculte pe ea. Cu credință, înainte. 

Când merg la repetiții și la spectacole, o las cu bona și bineînțeles că se întâmplă să o iau și cu mine la teatru. Prima oară am mers cu ea când avea șase luni. O țineam în marsupiu și repetam. Ea dormea liniștită lângă mama. Nu consider că un copil îți afectează cariera, dimpotrivă, o îmbogățește.

Cum vă petreceți timpul vostru?

Pfooa… facem o mulțime de lucruri împreună. Ieșim în parc, mergem la mare, la munte, la ferma animalelor, la spectacole, concerte. În casă ne facem piste și ne jucăm cu mașinile. Da, e fată, dar e înnebunită după mașini de curse, mașini de pompieri, buldozere, excavatoare. Dacă îmi spunea cineva acum patru ani că o să dorm în pat cu un excavator, îl trimiteam la un control. Am noroc că îi plac tare mult și cărțile, poveștile, ascultăm teatru radiofonic, muzică clasică și Michael Jackson. Dar preferata ei rămâne Tina Turner.

Gătești?

Păi gătesc, ce să fac, adică nu prea am de ales. Mi-a luat trei ani să reușesc să fac supă cu tăiței la fel de bună ca a bunicii, dar am reușit. Recunosc că nu sunt o fană a gătitului, dar ador să mănânc.

Faci sport?

Inevitabil, fac sport: cel puțin de două ori pe săptămână merg la cumpărături. Car trei plase pline plus un bax de apă, plus pe Anais, plus bicicleta sau tricicleta (depinde de ce are chef atunci). Ies măcar o dată pe săptămână la o plimbare în care merg cel puțin 2 km cu un omuleț în brațe. Pe lângă asta, încerc să fug câte o oră de acasă sau de la repetiții, să merg la înot.

Cum te menții? Ai o dietă pe care o respecți?

Mulțumesc lui Dumnezeu, n-am nicio dietă. Mănânc orice, oricând și nu mă îngraș. Sper să am acest noroc toată viața.

Apelezi la îngrijiri de salon pentru ten și corp?

Nu, deloc. Nici nu am timp pentru așa ceva și nici nu simt că am nevoie acum. 

Sibiul înseamnă acasă. Cât de des revii acolo?

Acum am două case. Una la Sibiu și una la București. La Sibiu e casa copilăriei și la București e casa mea și a lui Anais. Îmi e foarte drag Sibiul și încerc să merg cât de des pot. Dar nu cred că aș putea să mai stau acolo. Sunt deja de 13 ani în București și m-am obișnuit cu nebunia de aici. Dar Sibiul îmi face bine, e ca o mică pauză de la haosul de aici.

De Paște ești acasă de obicei? Pui și tu mâna și ajuți la pregătirea mesei?

Da. Dar, cu mâna pe inimă zic, nu! Pentru că aici sunt mai tot timpul pe fugă și fac multe lucruri, abia aștept să ajung acasă, să îmi dea mama de mâncare și eu să nu fac mai nimic. E tare bine. 

Mai ai frați, surori? În ce relații sunteți?

Da, am o soră mai mare cu șase ani decât mine, Roxana. Am cea mai frumoasă relație existentă pe planetă. Ea a fost și este mereu lângă mine, mă ascultă și 10 ore, chiar dacă știe că aberez sau că zic același lucru de zece ori, ea m-a susținut tot timpul, mi-a luat apărarea în fața părinților și reușea să-i convingă să mă lase în tabere, excursii sau baruri. Îi sunt extrem de recunoscătoare și cred că ceea ce sunt azi e și datorită ei.

Conduci mașina. Îți place?

Daaa, muuult de tot. Cel mai tare îmi place când, într-o zi liberă, mă trezesc și îi zic lui Anais: „Hai să mergem la mare!“ Ne-am urcat în mașină și gata!

În ce spectacole te putem vedea?

La Teatrul Odeon joc în „Casanova“, „Kakfa.5 Vise“ și în „Hamlet“. Cele trei spectacole sunt regizate de Dragoș Galgoțiu. În „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare“, regizat de Răzvan Mazilu, la Teatrul Excelsior, în „Hernie de disc“, regizat de Dorin Boca, la Teatrul de Comedie, în „Plastic“, regizat de Theodor-Cristian Popescu, la Arcub, în „Psycho“, regizat de Iris Spiridon, la Apollo 111, și în „Do you love me“, regizat tot de Iris, care se joacă la Teatrul Național.

Ce stil vestimentar preferi?

N-aș putea spune că am un stil vestimentar anume. Îmi cumpăr ceva azi și mâine nu îmi mai place. Nu prea țin cont de reguli vestimentare. Mi se întâmplă să îmi atragă atenția o femeie pe stradă și să constat că e îmbrăcată cu un tricou și o pereche de blugi. Ceea ce mă atrage nu e neapărat cum e îmbrăcată, ci atitudinea ei. Și cred că despre asta e vorba.

Îți găsești ușor haine sau petreci ceva vreme pe la mall?

Le găsesc foarte ușor pentru că îmi tot apar pe rețelele de socializare. Și, de când am născut, am descoperit multe mămici care au renunțat la jobul inițial și și-au făcut mici afaceri. Încerc să cumpăr cât mai multe haine făcute de ele, atât pentru mine, cât și pentru Anais. 

Cum e să fii născută pe 1 martie și să fii vestitorul primăverii?

Când eram mică, abia așteptăm să vina ziua mea. Eram fata care primea cele mai multe mărțișoare. Nu conta că mă plăcea un băiat sau nu, se simțea obligat să îmi dea mărțișor când îl serveam cu bomboane. Le puneam pe toate în piept și eram tare mândră. Acum, în locul mărțișoarelor prefer sănătate, iubire și oameni frumoși în jurul meu.

Fiica ta îți face surprize?

Anais în sine e o surpriză. Nu există altceva mai minunat, mai pur și mai sincer. Anais nu spune „te iubesc“ doar de ziua mea sau de ziua mamei. Spune „te iubesc“ într-o zi când vin obosită acasă și spăl vasele, spune „ești frumoasă“ când sunt răcită, când sunt îmbrăcată cu o bluză de casă și spăl geamurile sau când pun lichid de parbriz la mașină. Copiii, în general, văd esențialul. Pentru ei nu prea contează cu ce ești îmbrăcat sau ce mască alegi să porți astăzi. Sunt mai deștepți. Văd și simt ce e în inima ta.

Text: Ivana Iancu

Foto: Radu Vintilescu

  

  

 

 

Comments

comments

Lasă un răspuns