Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Marina Almășan: Cred în iubirea care mută munții din loc

Marina Almășan: Cred în iubirea care mută munții din loc

Marina Almășan contrazice toate presupunerile că trebuie să ai doar 20 de ani ca să faci show-uri de televiziune… fiindcă așa vrea publicul. Este iubită de public, face emisiuni interactive, este inteligentă și tenace și își continuă activitatea la TVR 2 și acum, cu emisiunea „Femei de 10, bărbați de 10“. Măsură și creativitate, cam asta se poate spune în câteva cuvinte despre realizatoarea de emisiuni Marina Almășan.

Cum ai portretiza femeia de azi?

Pe undeva, ea ține pasul cu vremurile. Este, clar, „updatată“, e mult mai independentă, mai sigură pe ea, se poate lua oricând la trântă cu bărbații, din punct de vedere profesional. Odată ajunsă acasă însă, este (părerea mea) la fel de „chinuită“: casa e, în continuare, pe umerii săi (da, e-adevărat, tehnica a progresat mult și i-a ușurat întru câtva munca), copiii sunt pe umerii săi (îi rog pe bărbați să nu vocifereze, căci știm cu toții care este realitatea), apoi și ei, bărbații, tot „în grija“ femeilor cad, că nu degeaba li se spune „copii mari“! Poate și din acest motiv, într-o competiție a munților pe care fiecare din noi îi putem purta în spate, noi, femeile, ieșim mai întotdeauna învingătoare.

Ai o longevitate apreciabilă în televiziune. Care este secretul?

Această întrebare mi se pune, mărturisesc, din ce în ce mai des. Și de fiecare dată când mă căznesc să dau un răspuns deștept mă împotmolesc. Desigur că este, în primul rând, o chestiune de șansă: am intrat în televiziune într-o vreme în care românii manifestau „foame“ pentru acest domeniu, în care nu erau foarte multe „oferte“ și poate că de aceea am reușit atunci (naiba știe cum, prin prospețimea mea, prin curaj, prin naturalețe, prin originalitate) să-mi câștig un public consistent. Și, mai ales, fidel. Ei, minunații mei spectatori din 1990 încoace, m-au urmat cu devotament peste ani, indiferent ce emisiuni am făcut, pe ce canale ale TVR, în ce zile și la ce ore de difuzare. De ce anume? Cred că, în primul rând, m-au perceput ca pe unul de-al lor: fără fițe, naturală, îmbrăcată simplu, cu un limbaj curat, direct și deloc simandicos. Apoi, pentru că mi-au simțit dorință de a le dărui mereu ceva nou, ceva util, ceva „care să rămână“. Pentru că am fost cinstită și nu am copiat. Apoi, pentru că sunt o fire veselă. Cred că oricine dintre noi este gata să-i deschidă ușa casei lui unui om vesel, care să-i alunge tristețile acumulate peste zi. Or fi și alte motive care mă țin încă în preferințele telespectatorilor și chiar m-aș bucura să le aflu! Deocamdată, continui să mă bucur să rostesc în fiecare săptămână, cu aceeași poftă ca aceea de acum aproape trei decenii, „Bună ziua, doamnelor și domnilor! Bine v-am găsit la o nouă ediție a emisiunii…“

Lumea te știe de la TV. Ce ai făcut anterior?

Am apucat să fac câte ceva, nu prea multe, e drept! Am absolvit Academia de Studii Economice cu 10 pe linie, ca șefă de promoție pe țară, ceea ce mi-a rezervat, în mod automat, un loc la cel mai important institut de cercetări economice al acelor vremuri. Asta, după ce am fost economist stagiar, la (să nu râdeți!) Filatura de lână pieptănată. Și dacă munca într-o întreprindere de femei, condusă (tot) de o mână de femei, extrem de obtuze, m-a lecuit pe veci  de a mai lucra „în producție“, mai apoi, ca cercetător științific, am realizat în doi ani că nu am veleități de șoarece de bibliotecă și că în ranița mea se află totuși bastonul de jurnalist (în facultate, am publicat copios într-o mulțime de ziare și reviste ale vremii). Apoi a venit televiziunea, iar de atunci, totul a fost „la vedere“.

Ai fost un copil fericit?

Deși am avut un tată extrem de sever, aproape spartan, care mai des spunea NU decât DA, la toate dorințele firești ale copilăriei (noroc că a compensat cu o mamă extrem de blândă și permisivă!), pot spune cu mâna pe inimă că am avut o copilărie fericită, din care n-au lipsit nici jocurile din fața blocului, nici vacanțele la bunici în Ardeal, nici cărțile pe care le devoram, până spre miezul nopții, când venea tata să-mi stingă lumina, încântat fiind însă, în sinea lui, că fiica sa îi calcă pe urme (tatăl meu este ziarist). Nu am fost un copil răsfățat, ceea ce m-a ajutat să mă mulțumesc, toată viața, cu puțin, dar am fost un copil iubit, ceea ce a făcut să devin, mai târziu, un adult care să știe să dăruiască, la rându-i, iubire.

Crezi că școala, cu tot ceea presupune ea, era mai bine gândită înainte?

Am fost toată viață un om aplecat spre studiu. Fără a fi neapărat o tocilară, căci combinam foarte bine învățătura cu celelalte activități proprii vârstei. De aceea, pot spune că am respectat întotdeauna dascălul și materia sa, chiar și acele materii despre care știam că nu-mi vor servi niciodată la nimic. Cu toate că înțelepții chinezi au rostit o vorbă: „Nicio carte nu e atât de proastă, încât să nu ai nimic de învățat din ea“. Nu știu dacă școala era neapărat „mai bine gândită“ înainte – poate că „învățatul pe de rost“, cu care ne terorizau pe vremuri unii profesori, era o greșeală, poate că și inutilitatea unor materii putea fi evitată, poate că, ancorat fiind în zona teoriei, învățământul de atunci nu te pregătea pentru viața concretă ‒, însă un lucru este sigur: devotamentul profesorilor de atunci, față de ceea ce făceau, respectul pe care îl aveau elevii față de cel de la catedră sunt aspecte care astăzi îi lipsesc școlii românești. Țin minte că, din generația mea, marea majoritate a tinerilor intrau la facultăți deloc ușoare fără nicio oră de meditații. Astăzi îi aud pe părinții copiilor din ciclul primar căutându-le odraslelor meditatori la diferite obiecte. N-aș vrea să mi se pună emblema unei nostalgice desăvârșite, însă felul în care școala de odinioară încuraja sportul și alte activități extrașcolare nu cred că se mai întâlnește astăzi ‒ sau poate doar la licee private. Câți români însă își permit să-și dea copiii la școli private?

Cum ți-ai îndrumat copiii în materie de alegere a jobului?

Nu foarte inspirat, în ceea ce o privește pe fiica mea. Și, cum din greșeli învățăm, mi-am schimbat total atitudinea în cazul fiului meu. Marina mică și-a dorit să facă Regie de film, iar eu, în dorința de a o feri de o lume plină de compromisuri, în care recunoașterea se obține foarte greu, am îndrumat-o spre ceva mult mai „terestru“: Comunicare și relații publice. Facultate pe care a absolvit-o cu seriozitate, dar fără nicio licărire de pasiune în suflet. De atunci îmbib mereu reproșuri pe această temă din direcția ei, drept care l-am lăsat Victoraș să-și decidă pe el drumul, spunându-i mereu: „Dacă tu simți că asta vrei să faci,  eu te susțin“.

Te consideri o femeie împlinită?

Profesional, da. Familial,  „așa și așa“, dacă pot spune.

Ca jurnalist, am făcut lucruri frumoase, am scris cărți, am publicat tone de articole în presa scrisă, am semnat sute de emisiuni (poate chiar peste mie), am organizat festivaluri, revelioane, ediții de Eurovision, am făcut, pot spune, de toate.

În viața personală, am doi copii minunați, dar și două eșecuri în căsnicie. Să zicem că, la număr, s-ar compensa. Eșecurile rămân însă eșecuri și… asta e, probabil din cauza faptului că nu știu să aleg; probabil, crezând cu tărie că „oamenii sunt buni“, poți da ușor cu oiștea-n gard… Dar… sunt încă tânără, nu-i așa? Am dragoste în mine cât pentru o planetă întreagă, așa că, dacă mă veți întreba același lucru peste un an sau doi, probabil răspunsul va fi un DA hotărât.

Ce proiecte noi pregătești pentru începutul de an?

Această nouă formulă a emisiunii „Femei de 10, bărbați de 10“, în care propunem săptămânal cazuri spectaculoase de români de ispravă, care s-au remarcat prin fapte deosebite, a prins foarte bine la public și deci, în noul an, nu țintesc deocamdată spre proiecte noi, ci spre consolidarea acestui nou proiect, spre descoperirea unor și mai extraordinare exemple de români de nota 10. Tinerii de azi au nevoie de modele, iar vârstnicii au nevoie de certitudinea că România nu e lipsită de valori și că mai există printre noi oameni deosebiți, care împing țara asta înainte.

Pasionată cum ești de călătorii, ai descoperit tainele bucătăriei coreene. Cu ce se deosebește ea de bucătăria românească?

Mărturisesc că nu sunt numai o călătoare înrăită, ci și o gurmandă incorigibilă. Noroc cu faptul că, apărând pe ecran (care și așa ne adaugă destule blestemate kilograme pe trup!), sunt nevoită ca, pe unde merg, doar „să gust“, nu și „să mă înfrupt“! Și uite așa, tot degustând prin lume mâncăruri tradiționale și scriind sau filmând despre asta, am ajuns în Coreea de Sud, unde am fost tentată să absolv „Food and Culture Academy“, un curs de cooking organizat pentru străini. Am făcut-o, firește, de dragul  documentarului pe care-l filmam la Seoul, în care aceste imagini au devenit „pată de culoare“! La întoarcere, am declarat presei, în glumă, că, având acest certificat, îmi voi deschide un restaurant coreean, iar presa… a luat-o de bună! Ceea ce e sigur este că am devenit fan „mâncare coreeană“, care nu este numai foarte sănătoasă, ci și extrem de aspectuoasă: coreenii pun mare preț pe combinarea culorilor în farfurie!

Dincolo de gusturi și parfumuri noi, ce cauți să descoperi în călătoriile tale?

Gusturi și parfumuri, da, cu toate că acestea nu pot fi transmise nici prin scris, nici prin imagine. Iar eu, ca jurnalist, alerg după imagini. Așa că sunt mereu în căutarea unor locuri spectaculoase, din categoria wow, care nu neapărat să arate senzațional, dar să aibă îndărătul lor povești captivante. În plus, îmi place foarte mult să studiez oamenii, să descopăr lucrurile pe care le au în comun cu noi, dar mai ales particularitățile. Îmi place să-mi fac poze cu oamenii interesanți pe care-i întâlnesc în călătoriile mele, mai ales cu cei îmbrăcați tradițional!

Dacă privim viața ca pe o călătorie, cum a fost și cum este acum acest voiaj?

A mea a fost și continuă să fie o călătorie plină de neprevăzut. Mi-am fixat de fiecare dată trasee clare, dar viața m-a dus mai mereu pe unde a vrut ea: și pe vârfuri de munte, și în prăpăstii. Potrivit principiului să cazi de șapte ori și să te ridici de opt, am reușit însă să ating, cam întotdeauna, destinațiile propuse, chiar dacă pe căi ocolite și pe trasee influențate de alții. Momentan, trag după mine un bagaj imens ‒ îi spune „experiență“‒, noroc că acum drumul mi-e relativ lin și trolerul cu amintiri nu se împotmolește prea des. Mă bucur că am reușit să am alături de mine tovarăși de drum de nădejde, chiar dacă m-am intersectat, în drumurile mele, și cu destui netrebnici.

Îți pace să călătorești cu avionul?

Îl prefer oricărui alt mod de transport, ca viteză și comoditate. Sunt însă genul de om căruia i se face inima cât un purice la cea mai mică turbulență, chiar dacă nu las să se vadă asta. Oricum, îmi place să zbor și pentru că, în timpul călătoriei, pot să scriu liniștită pe tabletă. Și am un spor nebun.

Ce fel de șofer ești?

Un șofer de nevoie. Conduc pentru că trebuie. Urăsc statul în trafic, pe care-l consider timp pierdut, chiar dacă profit de el pentru a-l investi în convorbiri telefonice. În rest, sunt un șofer corect, prudent, nu înjur în trafic, însă sunt total atehnică. Ferească sfântul să-mi clipească ceva pe bord! Intru într-o panică nebună, trag pe dreapta și… cer ajutor.

Există un tip de elegantă vestimentară pe care l-ai adoptat. Cum ți-ai conturat stilul?

Deși ceea ce spun nu mă va face, probabil, simpatică, vă voi spune că nu am fost niciodată obsedată de trenduri, deși am încercat nici să nu ajung o „old-fashioned lady“. În emisiuni, cel puțin, am trăit mereu cu convingerea că moderatorul nu trebuie niciodată să-și eclipseze invitații prin vestimentație. De aceea, am ales mereu ținute decente, deloc ostentative și am mers mereu pe mâna designerilor cu experiență. Nu pot spune deci că aș fi fost vreodată trendsetter în materie de îmbrăcăminte și nici că am copiat ad litteram, fără discernământ, ceea ce am văzut că „se poartă“.

Ce te bucură?

Mă bucură că încă mi se solicită interviuri… deci mai prezint interes! Mă bucură lucrul bine făcut, indiferent de domeniul în care el se întâmplă. Mă bucură să-mi știu părinții și copiii bine. Mă bucură că Georgică Cornu a început să câștige procesele cu justiția și să-și dovedească nevinovăția. Mă bucură să fiu între prieteni, să călătoresc, să scriu. Mă bucură și lucruri mărunte, cum ar fi o înghețată bună, un film siropos, o carte pe care să nu-mi vină s-o las din mâini. Mă bucură să mi se spună „te iubesc!“

Ce te dezamăgește?

Falsitatea oamenilor. Lipsa respectului față de valoare, în lumea de azi. Zgârcenia, lenea, minciuna. Destule lucruri mă dezamăgesc, însă cel mai tare în viață m-au dezamăgit oamenii pe care i-am iubit.

Care sunt cele mai importante lucruri în care crezi?

Cred în binele pe care trebuie să-l facem celor din jur. Cred în iubirea care mută munții din loc. Cred în tineri și mă bucur că am o echipă tânără și doi copii minunați. Și mă străduiesc să cred și în mine, ceea ce nu-mi reușește, din păcate, întotdeauna.

Material apărut în Femeia de azi, nr. 04/31.01.2019

Text: Ivana Iancu

Foto: PR

 

Citește și:

Comments

comments

Leave a Reply