Esti aici
Femeia.ro > Vedete > Tudor Furdui: Televiziunea mă fascinează

Tudor Furdui: Televiziunea mă fascinează

Tudor Furdui împlinește 50 de ani de viață, dintre care 20 în Televiziunea Română. Vara 2018 se anunță incendiară, iar Campionatul Mondial de Fotbal FIFA din Rusia vine cu o nouă provocare pentru el.

Visa să devină fotbalist sau aviator, dar a ajuns economist. Și când credea că viața s-a așezat pe drumul cel bun, a întâlnit o ispită: televiziunea. Azi e prezentator al jurnalului sportiv la TVR 1 și nicio zi nu seamănă cu alta, iar asta îi place. Dacă la jurnal este extrem de serios, în piesa de teatru pe care a jucat-o la TVR, „Piatra din casă”, și-a scos la lumină latura creativă, moștenită de la tatăl său, celebrul artist Dumitru Furdui, și dacă-l vezi cum driblează mingea îți dai seama că este un suflet de copil într-un trup de bărbat. Își alege cu grijă ținutele și are un fin simț al combinațiilor cromatice și al îmbinărilor de stiluri, surprinzător pentru un bărbat, probabil datorat influenței materne. Iar când vorbește despre el, o face sincer, cu toate cărțile pe față.

Cum a fost primul contact cu televiziunea?

Acum 20 de ani, redacţia Divertisment din TVR a făcut emisiunea „In memoriam, actorul Dumitru Furdui”. Cum ştiam aproape toate apariţiile tatălui meu la TV şi în filme, realizatorul Ovidiu Dumitru m-a chemat să-l ajut. A fost primul contact cu arhiva, casetele, MGS-urile şi am fost atins de „microb”.

Și cum ai ajuns în redacția de sport?

Pasul la redacţia Sport l-am făcut prin prietenul Vlad Enăchescu, care lucra acolo. L-am rugat ca, în momentul în care se caută mână de lucru, să-mi dea un semn. După vreo două luni mi-a spus ca e nevoie de cineva la emisiunea lui, „Minutul 91”. Am început de jos, cu ABC-ul: căratul casetelor, preluări de imagini, înregistrări de meciuri. Încet, încet am trecut la realizarea de rezumate, interviuri şi prezentări de jurnale si emisiuni. Angajarea a venit abia după doi ani şi jumătate. Timp în care nu am dus-o deloc bine financiar. Îmi dădusem demisia de la job-ul „călduţ” pe care îl aveam, fiind absolvent de A.S.E, şi eram doar colaborator la TVR, pe o remuneraţie modică. Dar nu mai conta că sufla vântul prin buzunare pentru că eram pasionat la nebunie de noul job.

Cu tatăl actor și mama balerină, cum de nu ai urmat o carieră artistică?

Cu baletul am rezolvat-o repede. Baletul se începe la o vârstă fragedă, iar pe atunci voiam să mă fac fotbalist. Mă duceam cu mama la operă, la „studii” dimineaţa şi seara la spectacole, cu mingea în braţe. Eram nedespărţit de ea. Greu să te apuci de balet când mintea îţi e la fotbal. Iar cu actoria a fost altă poveste. Tata ar fi vrut să mă fac actor. Dar personalitatea lui artistică era prea puternică, mi-a fost frică de faptul că n-o să fiu îndeajuns de bun şi că, prin tot ceea ce urma să fac, voi fi mereu comparat cu tata. Abia acum, mult mai târziu, dar sper că nu prea târziu, mi-am învins teama şi am început să joc teatru. Însă și acum cred că nu îi ajung tatălui meu, ca talent actoricesc, nici până la glezne.

Ai o amintire din copilărie, din culise?

Am foarte multe şi spaţiul nu îmi permite, dar mi-e ruşine şi acum de o boacănă făcută când eram mic. Vizionam spectacolul de balet „Coppelia” la Operă. Aveam loc chiar în loja de deasupra orchestrei şi, pentru că era o operă comică, am râs la un moment atât de tare, încât guma de mestecat mi-a căzut din gură direct în trombonul celui care cânta la acel instrument. A ieşit un scandal monstru. Iar la o serbare pentru copii de Crăciun la Teatrul Mic, unde lucra tata, l-am întrebat pe scenă pe Moş Crăciun, în momentul în care mi-a dat cadoul, dacă nu fusese mai devreme la restaurantul Berlin, acolo unde tata şi colegii lui luau masa de prânz. Vă daţi seama cum m-a privit toată lumea…

Ești prezentator și realizator, îți mai dorești să realizezi ceva în televiziune?

Mai am multe de făcut pentru că televiziunea mă fascinează. Mi-aş dori să mai fac teatru TV. Acum, după ce mi-am făcut debutul în vodevilul „Piatra din casă” de Vasile Alecsandri, în regia lui Constantin Dicu, mă simt pregătit şi pentru o altă provocare. În plus, mi-aş dori să fac o emisiune de divertisment. Am convingerea că am potenţial şi că trebuie să-l pun mai bine în valoare.

Cum este munca din spatele camerei? Cum a fost prima experiență ca prezentator, ai avut trac, emoţii?

Munca din spatele camerei e cea mai importantă. Pentru câteva minute „pe post”, îţi trebuie ore multe de pregătire, iar cine spune că nu a avut emoţii la debut e un mincinos. Acum, când mă uit la primele înregistrări, mă pufneşte râsul. Eram atât de diferit. Fizic şi profesional.

Ești jurnalist sportiv, dar practici vreun sport?

Îmi place schiul, pentru că mă relaxează total. Îmi spăl retina şi respir aer curat. Plus că satisfacţia e maximă atunci când ajungi la baza pârtiei şi te uiţi de unde ai coborât. Mai joc cu plăcere fotbal şi tenis. Fiul meu schiază şi el, dar sportul lui de bază e polo. La Dinamo. Are constituţia perfectă pentru acest sport extrem de greu. Uneori, mă doare sufletul când văd la antrenamente cât de mult e solicitat fizic. Dar el e solid… e ca stânca. Îmi doresc enorm să continue.

Și totuși actoria este un subiect sensibil în familia Furdui. Alec face și el cursuri de actorie. Cum se vede această lume din familia Furdui? 

Sunt proiectele pe care mi le-aş dori în teatru. Fiul meu, Alec Dimitri, nu a apucat să-l cunoască pe tata, dar mi se pare că, la 11 ani, e foarte talentat. Poate se transmite de la bunic la nepot! Când îl văd pe Alec la repetiții, la Teatrul de Comedie, clasa Danielei Nartea, îmi aduc aminte cât de dedicat era tata muncii sale şi cât de în elementul lui se simţea pe scenă. În plus, seamănă foarte bine cu bunicul lui. Şi fizic dar, şi prin gesturi. E isteţ şi dezinvolt. Te cucereşte după numai câteva replici. Exact ca tata. Doar deschidea gura şi nu te mai săturai să-l asculţi.

Și, pentru că ai avut o astfel de experiență, cum e să fii actor?

A fost o experienţă extraordinară, mai ales pentru că acest spectacol s-a făcut numai cu oameni din TVR. Tata cred că se bucură de undeva din ceruri, căci, ca un omagiu adus lui, am avut primul meu rol în teatru. Tare aş fi curios să-i aud comentariile. Avea un stil „special” de a caracteriza un spectacol, un actor. De altfel, asta veţi descoperi după ce cartea lui de memorii, „Lumea în teatrul românesc”, va apărea, sper cât mai curând. E fascinantă. Incredibil ce memorie avea şi cât de minuţios a scris!

Care sunt valorile pe care le-ai moștenit de la părinți și care sunt cele pe care vrei să le dai mai departe fiului?

Cred că de la ai mei am moştenit bunătatea, corectitudinea şi perseverenţa. Cel puţin, aşa îmi spun mulţi, că sunt un om bun. Ceea ce îi doresc şi fiului meu. De la minunata mea mamă am moştenit, cred, eleganţa, grija de sine şi de felul în care arăţi. Ea întotdeauna e o prezenţă extrem de plăcută din toate punctele de vedere.

Ce pasiuni mai ai?

În afară de a face sport şi de a urmări sport, îmi place să ies seara cu prietenii la „o şuetă subţire”, la un pahar de vorbă. Mă relaxează aceste ieşiri: schimb păreri, mă informez, discut subiectele zilei, fac planuri.

Cum ai rezuma viața după o jumătate de veac?

O să vă recit versurile din melodia „Vagabondul vieţii mele”, care cred că mi se potrivesc: „La cârciuma din cartier, unde se cântă şi se bea, vreau astă-seară să petrec cu amintiri din viaţa mea. Am mai făcut câte-o beţie, am mai iubit nişte femei şi m-am vândut la galerie pentru un bilet de câţiva lei. Sunt vagabondul vieţii mele, ca într-un film cu Raj Kapoor, măturător de praf de stele şi cusurgiu fără cusur, iar când adorm spre dimineaţă, îmi reproşez de la început că nu am luat totul de la viaţă şi nu i-am dat cât aş fi vrut”. Şi o să completez urându-mi „mai am timp”!

Cine este șeful în familia Furdui?

Refuz ideea de şefie. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să fim propriul nostru şef.

Ce fel de tată consideri că ești?

Recunosc că sunt un tată exigent şi critic. Îmi doresc pentru copilul meu, în afară de a fi sănătos, să reuşească mai multe în viaţă decât am reuşit eu. Din această cauză mai ridic tonul, mă enervez, mă supăr. Şi poate cer prea mult. Dar, în general, consider că sunt un tată bun şi corect. 

Ce ne poți spune despre meseria de părinte?

E o meserie care îmi place. Nu poţi spune niciodată „lasă-te de meseria asta”. Din păcate, prea mulţi se lasă, nu şi-o asumă deloc şi nu devin responsabili. Unii părinţi, cum a fost şi tatăl meu, recurg chiar la gesturi extreme pentru a le oferi copiilor lor o viaţă mai bună. În 1985, pe când era refugiat politic în Franţa, a ameninţat că îşi dă foc cu două sticle de benzină în Piaţa Drepturilor Omului din Paris dacă Ceauşescu nu îmi va da drumul să plec din ţară. În doua zile, am primit paşaport şi am scăpat de dictatura comunistă.

Ce admiri la o femeie?

Feminitatea, independenţa, sufletismul, raţionalitatea, frumuseţea exterioară, dar mai ales cea interioară. Nu neapărat în această ordine.


Dacă la o petrecere ai fi înconjurat numai de femei, te-ai considera un bărbat fericit sau ai fi pus într-o situa
ție dificilă?

În niciun caz nu aş fi pus într-o situaţie dificilă. Din contră, m-aş simţi în largul meu. Nu ştiu cât de fericit aş fi. Depinde şi ce fel de femei mă înconjoară.   

E timpul vacanțelor, dar și al Campionatului Mondial de Fotbal 2018. Cum le împarți?

În timpul Mondialului, e imposibil să îmi iau concediu. Nici măcar weekend liber. Vor fi 30 de zile de foc. Campionatul Mondial FIFA Rusia se vede numai la TVR. E clar că voi fi pe baricade în locul unde lucrez de aproape 20 de ani. Ar fi anormal să fie altfel. Mai ales că anul acesta voi face ceva nou. Nu dezvălui, dar vă invit să urmăriţi emisiunea „Un pariu mondial”, care va încheia ziua de fotbal.

Care este locul cel mai aproape de suflet și în care îți încarci bateriile?

La Urlaţi, localitatea din Prahova unde îmi petreceam vacanţele în copilărie. Numai când mă uit la dealurile din jur, multe dintre ele cu viţă-de-vie, mă liniştesc şi mă echilibrez sufleteşte. Dar şi la Sinaia, acolo unde locuieşte mama parţial, mă simt foarte bine. Iarna, pârtia e atât de aproape… În timpul anului, alerg prin pădure şi fac drumeţii. Iar seara ies aproape întotdeauna la acelaşi restaurant. Unul cu program de muzică. Are nume de cabană, iar în fiecare weekend e distracţie ca de revelion. Am şi în Bucureşti un loc unde îmi încarc bateriile, se numește Cişmigiu. După o plimbare, mă opresc la o terasă care, pe vremuri, era bibliotecă.

Ai un pronostic pentru CM 2018?

Pentru că am locuit o bună perioadă din viaţa mea şi am şi cetăţenia acestei ţări, merg pe mâna Franţei. Allez les Bleus!

Citește și:

Articol preluat din ediția de iulie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Luminița Tăbăran
Foto: Dan Ene

 

 

Comments

comments

Lasă un răspuns