Esti aici
Femeia.ro > Lifestyle > Timp liber > Vlad Zamfirescu: Secretul succesului stă în plăcerea muncii

Vlad Zamfirescu: Secretul succesului stă în plăcerea muncii

Este un spirit liber, plin de talent, carismatic și sincer. Scena parcă este croită pentru el, este elementul lui, locul în care totul se întâmplă natural. Este genul de actor care umple scena și îi dă viață. O viață palpitantă, la care devii părtaș.

De câțiva ani buni piesa „Secretul fericirii” scrisă de Alexandru Popa se joacă și are succes. Poate acesta a fost și motivul pentru care Vlad Zamfirescu, personaj principal al piesei, a vrut să transforme piesa în film sub bagheta lui regizorală. Subiectul nu dezvăluie rețeta stării de bine pe care cu toții o dorim, ci vobește despre resorturile fericii și ale reversului ei. El este actual și universal, despre iubire și relații, cu răsturnări de situații, cu momente dramatice și hohote de râs. Filmul, produs de Cristina Dobrițoiu din fonduri proprii, a fost prezentat deja la TIFF 2018, clasându-se pe locul doi, însă a fost declarat câștigător la mai multe festivaluri internaționale de film. Premiera pe marile ecrane are loc în octombrie, dar până atunci l-am provocat pe Vlad Zamfirescu la o discuție sinceră despre film, teatru și viață.

Cum era Vlad Zamfirescu adolescent?

Un tânăr serios, echilibrat, care își împărțea timpul între bibliotecă și clubul de matematică. Glumesc. Eram mereu pe fugă, în acțiune, ieșeam cu prietenii, cu fetele – în adolescență m-am îndrăgostit grav de câteva ori – încercam să lungesc cât mai mult orele de înot, să fiu cel mai bun la judo, să alerg, să fiu liber. Un puști efervescent, care a făcut multe prostii pe care, sincer, astăzi nu le regret deloc.

Când ți-a venit ideea să megi pe același drum cu tatăl tău?

Undeva în adolescență, lumea asta a actoriei a devenit tot mai atractivă. Oarecum normal. Printre prietenii și colegii părinților mei, amândoi artiști, erau multe personalități fascinante care își lăsau amprenta asupra celor care îi cunoșteau. Așa că opțiunea pentru actorie a fost naturală, fără să fi existat un moment decisiv sau să fi avut o revelație de genul “eu vreau să fiu actor”. Acum, privind retrospectiv, cred că sunt actor pentru că nu puteam fi nimic altceva.   

Bănuiesc că nu-i ușor să fii tânăr actor, fiul unui mare actor, celebrul Florin Zamfirescu. Ai fost vreodată comparat cu el? 

Comparațiile părinți-copii sunt inevitabile în familie, indiferent care sunt profesiile ce se transmit sau nu de la o generație la alta. Orice copil – și toți am fost cândva copii; mulți dintre noi, din fericire, încă suntem – cred că s-a întâlnit măcar o dată în viață cu un “e leit taică-su”, “picătură maică-sa” sau “de unde o fi răsărit băiatul ăsta, că n-are nimic de la părinți”. Pe scurt, cred că mi-a fost, în egală măsură, și foarte ușor, și foarte greu să fiu copilul părinților mei. Așa cum, îndrăznesc să cred, se întamplă cu cei mai mulți dintre noi.

Ce-ți place mai mult, filmul sau teatrul?

Când sunt bine făcute, mi-e imposibil să aleg între ele, la fel cum nu pot alege între cei doi copii ai mei. Cu diferența că, în raport cu teatrul și filmul, copilul sunt eu. Și mai am încă foarte multe de învățat.

Care este rolul cel mai apropiat de sufletul tău?

Din nou, imposibil să stabilesc o anumită ierarhie. Sigur că m-a fascinat rolul din „Secretul fericirii”. Are un traseu psihologic solicitant, care m-a împins să descopăr lucruri noi despre mine și despre cei din jur. Dar, în egală măsură, cred că am învățat câte ceva din aproape fiecare dintre cele peste 100 de roluri pe care le-am jucat în teatru și film.    

Ce rol nu ai juca niciodată, ce crezi că nu ți se potrivește?

O caricatură, o formă cum mai apar din păcate, în anumite piese de teatru sau scenarii de film. Personaje inconsistente, prea bune, prea rele, prea proaste, prea morale sau imorale. Nu spun că nu mi s-a întamplat să mai fiu și în astfel de situații, mai ales la începutul carierei, dar, în timp, cred că am eliminat asemenea opțiuni. Sau, cel puțin, așa sper.

Acum, după mulți ani de actorie, ai putea să ne spui care este secretul succesului în această meserie?

Munca. Sau, mai exact, plăcerea muncii. Să repeți 20 de ore pe zi un rol, să îl desfaci în toate felurile, să-l înțelegi, să-l trăiești, să fii personajul pe care îl înveți și să îți placă foarte tare asta. Am mai spus-o și o voi repeta de fiecare dată când am ocazia: sunt un om foarte norocos, meseria îmi este și pasiune.   

Te transformă scena? În ce fel?

Mă dezvoltă. Așa cum am spus, învăț din fiecare personaj, descopăr lucruri, înțeleg idei, trăiesc emoții la care, în lipsa scenei, cred ca nu aș fi ajuns.    

Ce personaj este Vlad Zamfirescu în viața reală?

Nu cred că sunt neapărat un personaj, dar aș putea să zic că sunt o persoană optimistă, constructivă, care încearcă să miște lucruri, să fie parte a energiei care împinge lumea înainte. 

„Secretul fericirii” este primul tău film ca regizor, te gândești să mai ecranizezi și alte piese de succes sau alte povești?

Mă gândesc să învăț din tot ce-am făcut bine și, poate, mai puțin bine în acest prim film al meu și da, abia aștept, să-l fac pe următorul. Va fi foarte greu. Să faci film în România, mai ales film independent, este o mare provocare. Dar cu ajutorul publicului, al prietenilor, al profesioniștilor care vor dori să-mi dea o mână de ajutor, sigur voi continua.

De ce ai ales tocmai această piesă?

Pentru că povestea are un conținut universal, care se putea întâmpla – și poate chiar se întâmplă – în orice colț de lume în care oamenii gravitează printre iubiri, prietenii, trădări, orgolii, suferințe, adevăr și minciună. În timp real, într-o oră și jumătate, scenariul și filmul pe care l-am făcut te poartă prin aproape întreaga paletă de emoții de care dispune un om. E un tur de forță în care – din ce am văzut în sălile de festival în care filmul a fost deja proiectat – se trece de la hohote de râs la sentimente profunde și intense, care rescriu premisele inițiale.    

Cum s-a născut „Secretul fericirii”, a plecat de la poveste reală, a avut un sâmbure de adevăr?

Din ce spune scenaristul, s-a plecat de la un sâmbure de adevăr. Mai multe trebuie să ne explice el.

Și dacă tot vorbim de o poveste a unei căsnicii… ești căsătorit de mulți ani și ai o familie frumoasă. Care este secretul fericirii într-o căsnicie din punctul tău de vedere?

Echilibrul, capacitatea de a spune ce simți, ce vrei, ce ai nevoie, dublată de atenția pentru ce simte, vrea și are nevoie partenerul. Pentru ca o relație pe termen lung să reziste, să crească, să se dezvolte, să nu se plafoneze în indiferență sau, mai rău, să degenereze în resentimente, e nevoie, cred eu, de o privire mereu proaspată, curioasă, caldă către celălalt. Să știi nu doar cine a fost ieri, când v-ați cunoscut, ci și cine este azi și cine vrea să fie mâine.

Ce fel de tată ești, semeni din punctul ăsta de vedere cu tatăl tău?

Sunt un tată normal, bun sau măcar așa încerc să fiu. Încerc să stau cât mai mult timp lângă copii – nu-mi reușește întotdeauna – să țin pasul cu ei – și asta e greu, aleargă foarte repede. Nu e ușor. Mă străduiesc să îi învăț tot ce știu și să învăț, la rândul meu, de la ei. Și să ne bucurăm împreună. Să cresc copii fericiți.

Dacă ai avea bagheta timpului, ar fi ceva de reparat în trecut?

Cine n-ar avea de reparat din trecut? Suntem oameni, deci greșim. Și ni se greșește. Dar dacă raportul dintre plus și minus e pozitiv, trecutul e bun, iar dacă vrem neapărat să reparam ceva, avem tot viitorul la dispoziție.

Cu ochii larg deschiși… te trezești visând la ceva?

În perioada asta, la film. La lansarea „Secretului fericirii”, la reacțiile publicului din sală. Și, de ce nu, la următorul film.

Ce pasiuni ai dincolo de scenă?

Familia, înotul, sporturile de contact – în copilărie și adolescență am practicat judo și am rămas cu un interes în această zonă – călătoriile și, pentru că ai zis doar “dincolo de scenă”, filmul. Îmi place filmul. Mai am multe de învățat, dar, când îți place cu adevărat ceva, înveți repede.

Unde crezi că va fi Vlad Zamfirescu peste 10 ani?

Sper tot aici, cu familia, prietenii, piesele și filmele mele. Doamne ajută!

 

Material preluat din numărul de octombrie 2018 al Revistei Femeia.

Text: Luminita Tăbăran

Foto: PR, arhiva personală

 

Citește și:

 

Comments

comments

Lasă un răspuns