În noaptea dinspre 21 spre 22 decembrie 1956 dispărea din miezul obsedantului deceniu românesc un poet de 21 de ani, pe nume Nicolae Labiș – supranumit Buzduganul unei generații. Sora lui mai mare Maria Margareta, care acum are 82 de ani și care a format întru dragoste de literatură română generații întregi de tineri, ne-a trimis zilele acestea o poezie scrisă de ea în memoria fratelui ei, o poezie până acum de 20 de ori menționată în publicațile online al marelui an pandemic 2020.
Preluăm acum poezia dânsei a 21-a oară, ca să ne amintim de poetul cu destin de mălin care a inspirat cu bogăția lui expresivă și sufletească mai multe generații de poeți care i-au urmat. Dispariția lui din lumea fizică a rămas până acum o enigmă pe care unii o deslușesc cu mijloace polițiste și alții cu profunzimea viziunii poetice – așa cum a făcut distinsa doamnă Maria Margareta Labiș, căreia îi mulțumim din inimă și cu care ne vom reîntâlni într-un număr viitor al revistei Femeia.
Cruce de flori
Fratelui meu
Atunci, vântul morții viscolea în alai
Zăpadă și sânge printre roți de tramvai.
Tras de palton și împins nemilos,
Peste tampoane reci cu capul în jos,
Vedea îngrozit cum zburau înapoi
Scântei scăpărate din părul vâlvoi.
Cine era, Doamne, cine era
Păgânul acela care-l tot împingea?
Atunci, în lunga lui noapte de dor,
Spera să se-amâne ultimul zbor,
Nu accepta cumplita osândă,
Măduva ruptă, osia frântă.
Dar rugul aprins de roșia stea
Îi ardea trupul, sufletul ardea,
Zi după zi și noapte de noapte,
Așa cum prevestise el în carte.
Atunci, un înger i-a dăruit aripa nemuririi,
Ca sufletul liber să zboare
Spre oaza mult visată
De la izvorul mântuirii…
Din jarul trupului, stins în pământ,
Din cenușa rămasă-n țărână,
Adusă târziu, la noul mormânt,
A răsărit, deodată, mălinul.
Tăiat de atâtea ori
De coasele unor neștiutori,
Mălinul a înălțat, iară și iară,
Trei ramuri, cruce de flori în primavară.
Maria Margareta Labiș
Text introducere: Roxana Melnicu
Sursă foto: arhiva personală Maria Margareta Labiș
