Venirea pe lume a unui copil ne schimbă complet viața și, deseori, lucrurile nu sunt așa cum ni le imaginăm. Mai ales în preajma sărbătorilor, stările de vină și comparațiile cu alții pot să apară, iar magia pe care pare că o trăiesc ceilalți nu există neapărat și pentru noi. O proaspătă mămică a avut curajul să povestească cum a arătat pentru ea primul Revelion după naștere, găsind puterea să fie sinceră și vulnerabilă.
Primul Revelion după naștere. Realitatea despre care puține femei au curajul să vorbească
Noaptea dintre ani este adesea prezentată ca fiind magică: toată lumea petrece, celebrează bucuriile și își pune dorințe pentru anul ce urmează. Dar mai există și persoane pentru care viața nu pare, chiar în acest moment, la fel de roz.
O mamă a mărturisit că, după ce fiica sa a venit pe lume, viața i s-a schimbat profund, dar nu așa cum se aștepta. Creșterea unui copil necesită timp, energie și răbdare, iar relațiile cu prietenii se pot răci, pe măsură ce prioritățile se schimbă. În cazul său, chiar dacă urma să se căsătorească, a devenit nesigură în privința partenerului, a cărui atitudine față de copil nu i se pare potrivită. Astfel, artificiile de la miezul nopții au prins-o cu lacrimi pe obraji, iar internetul a devenit locul în care și-a găsit curajul să se confeseze.
„M-am gândit că în seara asta voi fi copleșită de fericire, gândindu-mă cât de minunat a fost anul. Și chiar așa a fost, exact acum un an: începeam anul însărcinată în patru luni și pe cale să mă căsătoresc. Credeam cu adevărat că „anul viitor, la această vreme, voi privi înapoi și voi fi pur și simplu fericită” – și ce departe am fost de adevăr. Acum stau singură în sufragerie, plângând, cu monitorul bebelușului lângă mine, în timp ce artificiile se aud în depărtare.
Astăzi mă lovește dur faptul că acest an care a trecut și, mai ales, maternitatea, nu au fost deloc ce mi-am imaginat. Mi-am dorit atât de mult un copil, încât credeam că voi fi pur și simplu copleșită de recunoștință și fericire pentru fiica mea – și nu mă înțelege greșit: chiar sunt! O iubesc atât de mult încât doare și nici nu-mi pot imagina vreodată viața fără ea.
Totuși, maternitatea nu a fost ușoară pentru mine. Primele trei luni au fost extrem de dificile, cu multă agitație și anxietate, încât încă am un tinitus de la stres. A fi mamă full-time acasă s-a dovedit mult mai izolant decât mă așteptam. Văd familia măcar o dată pe săptămână, iar sora mea are un bebeluș cu doar patru luni mai mare decât al meu, așa că am măcar o „prietena mamă” și e emoționant să le văd crescând împreună. Mai participăm la grupuri de joacă și socializez cu alte mame, dar nu am ajuns încă să legăm prietenii strânse.
În privința vechilor prieteni – rareori mai aud de ei, și cu atât mai puțin îi văd. Și e firesc, programele noastre nu se potrivesc. Pot ieși doar ziua, când ei lucrează, iar seara trebuie să fiu acasă. Totuși, mă simt atât de singură încât doare. Căsătoria mea se ține de un fir. E clar că partenerul meu își iubește fiica la nebunie, dar nu se bucură deloc de rolul de părinte. Tot spune lucruri de genul: ‘Abia aștept să fie mai mare, poate va fi mai puțin agitată, mai distractiv să mă joc cu ea sau mai ușor de luat la evenimente’. Simt că se simte prins, nefericit cu cum au ieșit lucrurile. Și nu pot să nu mă simt rănită și respinsă emoțional, pentru că el pare să aștepte mereu ca ea să se schimbe și să crească, în timp ce eu sunt lăsată pe dinafară ca partener și mamă.
„Eu am fost cea care și-a dorit cu adevărat un copil”
Cred că aici e inima tristeții mele: eu am fost cea care și-a dorit cu adevărat un copil, partenerul meu a fost de acord, dar nu ar fi făcut această alegere de unul singur. Mă simt vinovată că l-am ‘prins’ în maternitate și l-am făcut nefericit, și asta mă zdrobește. Ce e și mai greu de suportat e gândul că fiica mea va fi crescută de un tată care nu se bucură să fie tată. Această idee îmi frânge inima de fiecare dată. Mă simt vinovată că am adus această viață mică într-o familie cu atât de multă tensiune. Simt rușine că mă gândesc așa și că fiica mea are parte de noi ca părinți – simt că am distrus trei vieți alegând să avem un copil. Să știu că ceea ce ar fi trebuit să fie cel mai fericit moment din viața mea s-a transformat în cel mai greu moment mă deprimă profund în seara asta.
Și o paranteză: tot văd postări de genul ‘astăzi ești obosită și stresată, mamă nouă, dar bucură-te de aceste momente pentru că într-o zi vor trece și le vei dori înapoi’ și ele îmi amplifică anxietatea de o mie de ori. Chiar cineva simte altceva decât vinovăție și neputință citind asta? Eu deja mă simt rău că am găsit primele luni atât de dificile și stresante, și acum mai sunt făcută să mă simt și mai vinovată pentru că ar fi trebuit să fiu mai recunoscătoare și fericită?
Nu m-aș fi gândit niciodată că voi petrece prima seară de Revelion ca mamă, plângând singură în sufrageria mea. Nu știu exact ce caut cu această postare, dar trebuia să scot gândurile mele undeva în afara capului meu – și niciunul dintre (foștii?) mei prieteni, nici soțul meu nefericit, nu ar înțelege măcar pe jumătate”, a povestit femeia, pe Reddit.
Ajutorul a venit de unde nu se aștepta
La scurt timp după ce și-a împărtășit povestea, femeia a descoperit că nu este singura. Zeci de mame și-au spus, la rândul lor, experiențele „imperfecte”, care nu arată deloc ca în filme. Cel mai important, acestea i-au transmis că, într-adevăr, se va adapta și că lucrurile se vor schimba în bine.
„Oh, Doamne, mulțumesc din suflet pentru toate comentariile voastre! Fiecare cuvânt de încurajare și solidaritate m-a ajutat să ies din acel moment întunecat. Sunt profund recunoscătoare pentru toate mesajele frumoase primite. Această comunitate este, cu adevărat, unul dintre cele mai calde și primitoare locuri de pe internet. Vă doresc tuturor un an nou plin de bucurie și momente minunate!”, a spus proaspăta mămica.
