Există relații care par liniștite și stabile la suprafață, dar în interiorul lor cineva trăiește cu o teamă constantă că va fi părăsit. Un mesaj la care nu se răspunde imediat devine motiv de neliniște. O schimbare subtilă de ton capătă proporții dramatice. Iar gândul că persoana iubită s-ar putea îndepărta devine aproape obsesiv. Aceasta este realitatea emoțională a atașamentului anxios.
Ce este atașamentul anxios
Teoria atașamentului a fost formulată de psihiatrul John Bowlby și dezvoltată ulterior de psihologul Mary Ainsworth. Ei au demonstrat că relația timpurie dintre copil și îngrijitor modelează felul în care adultul va trăi apropierea, siguranța și intimitatea. Stilurile de atașament rezultate din aceste cercetări includ atașamentul sigur, anxios și evitant.
Atașamentul anxios apare atunci când îngrijirea primită în copilărie a fost inconsecventă. Uneori caldă, alteori distantă. Copilul învață că iubirea nu este garantată și devine hipervigilent la semnele de respingere. Ca adult, va căuta reasigurare constantă și va trăi cu frica pierderii relației.
Psihologul Dr. Sue Johnson, fondatoarea terapiei centrate pe emoții, explică faptul că atașamentul nu este doar un concept teoretic, ci un sistem biologic de supraviețuire. Când simțim că legătura este amenințată, creierul reacționează ca și cum ar exista un pericol real.
Cum se manifestă în relațiile de cuplu
Persoanele cu atașament anxios au o nevoie intensă de apropiere și validare. Pot deveni extrem de atente la detalii care pentru alții trec neobservate. O întârziere la răspuns, un mesaj mai scurt, o zi mai rece pot fi interpretate ca semnale de retragere emoțională.
Dr. Amir Levine și Rachel Heller, autorii cărții „Attached”, descriu atașamentul anxios ca fiind caracterizat prin hipersensibilitate la disponibilitatea partenerului și tendința de a căuta confirmări repetate ale iubirii.
De asemenea, studiile arată că persoanele cu atașament anxios tind să experimenteze emoții mai intense în conflicte și să perceapă ambiguitatea ca respingere.
De ce poate sabota relațiile bune
Paradoxul este delicat. Tocmai dorința de apropiere poate crea presiune în relație. Când cineva cere reasigurări frecvente, partenerul poate simți că nu este suficient de convingător. Când fiecare gest este analizat, spontaneitatea scade. Când teama conduce la verificări, teste emoționale sau gelozie exagerată, tensiunea crește.
Cercetările lui Cindy Hazan și Phillip Shaver, pionieri ai aplicării teoriei atașamentului în relațiile adulte, arată că stilul de atașament influențează satisfacția în cuplu și modul de gestionare a conflictelor.
În cazul atașamentului anxios, sistemul intern de alarmă este activat rapid. Persoana poate reacționa intens, chiar dacă situația nu este obiectiv amenințătoare. Iar partenerul, chiar iubitor și stabil, poate ajunge să se simtă copleșit. Astfel, relații care au potențial sănătos ajung tensionate nu din lipsă de compatibilitate, ci din cauza fricii neadresate.
Se poate vindeca atașamentul anxios?
Vestea bună este că atașamentul anxios nu este o etichetă pe viață. Nu este o condamnare la relații tensionate și nici o trăsătură de personalitate fixă. Este un tipar emoțional care poate fi înțeles și, în timp, transformat.
Terapia centrată pe emoții, dezvoltată de Dr. Sue Johnson, este una dintre abordările cele mai folosite pentru lucrul cu atașamentul în cuplu. Această formă de terapie pornește de la ideea că nevoia de conexiune este fundamentală și că relațiile devin mai sigure atunci când partenerii învață să își exprime vulnerabilitățile fără teamă.
În practica clinică, specialiștii în terapie de cuplu explică faptul că schimbarea începe atunci când persoana reușește să își identifice declanșatorii emoționali. Ce anume activează frica de abandon? Ce gânduri apar automat? Ce scenarii se construiesc în minte? Psihologii subliniază că simpla conștientizare reduce deja intensitatea reacției, pentru că mută focusul dinspre partener spre propriul mecanism intern.
Un alt pas esențial este comunicarea directă a nevoilor, fără acuzații și fără teste emoționale. Pe termen lung, experiențele repetate de stabilitate emoțională pot recalibra sistemul intern de alarmă. Creierul învață, treptat, că apropierea nu este fragilă și că distanțele mici nu înseamnă abandon.
