' fill='%23FBBC05' d='M0 37V11l17 13z'/%3e%3cpath clip-path='url(%23b)' fill='%23EA4335' d='M0 11l17 13 7-6.1L48 14V0H0z'/%3e%3cpath clip-path='url(%23b)' fill='%2334A853' d='M0 37l30-23 7.9 1L48 0v48H0z'/%3e%3cpath clip-path='url(%23b)' fill='%234285F4' d='M48 48L17 24l-4-3 35-10z'/%3e%3c/svg%3e){kind=small}
Un copil mic țipă și lovește atunci când nu primește ce își dorește. Un preadolescent trântește ușa și pleacă din cameră când se enervează. Un adolescent oftează, își dă ochii peste cap și răspunde tăios.
Pentru părinți, astfel de momente pot fi obositoare și uneori greu de înțeles. Prima reacție poate fi să negociezi, să explici, să ridici vocea sau să încerci să oprești cât mai repede comportamentul.
Psihologul Juli Fraga, care lucrează de aproape două decenii cu părinți, spune însă că ieșirile emoționale ale copiilor pot fi privite și ca o formă de comunicare.
Comportamentul nu este întotdeauna doar „obrăznicie” sau lipsă de disciplină. Uneori, în spatele lui se află frică, rușine, tristețe, frustrare, oboseală sau nevoia de autonomie.
Iar felul în care părintele răspunde în acele momente îl poate ajuta pe copil să învețe treptat ce simte și cum să își gestioneze emoțiile.
Comportamentul dificil poate spune ceva despre ceea ce copilul nu știe încă să exprime
Copiii nu au întotdeauna vocabularul sau maturitatea necesare pentru a spune:
„Sunt foarte obosit.”
„Mi-e teamă că o să fiu certat.”
„Mă simt exclus.”
„Am nevoie de mai multă libertate.”
În schimb, pot protesta, plânge, minți, evita, lovi sau refuza.
Fraga recomandă părinților să încerce să privească aceste reacții ca pe niște indicii.
Nu înseamnă că orice comportament trebuie permis. Limitele rămân necesare.
Dar, în paralel cu limita, părintele poate încerca să înțeleagă ce emoție a declanșat reacția.
1. Calmează-te tu înainte să încerci să calmezi copilul
Poate fi unul dintre cele mai dificile lucruri de făcut.
Când copilul țipă, plânge sau îți vorbește urât, corpul părintelui poate intra la rândul lui într-o stare de alertă.
Respirația se accelerează, apare tensiunea, iar răbdarea scade.
Fraga spune că primul pas este să îți reglezi propria reacție înainte să încerci să o controlezi pe cea a copilului.
Poți face o pauză de câteva secunde și câteva respirații lente și profunde.
Nu pentru a ignora ceea ce se întâmplă, ci pentru a nu reacționa din impuls.
Copiii învață mult observând adulții din jurul lor. Atunci când văd un părinte care poate rămâne relativ calm în mijlocul unei situații tensionate, primesc și un model despre cum pot fi gestionate emoțiile puternice.
A rămâne calm nu înseamnă că nu ești deranjată.
Înseamnă doar că încerci să nu adaugi și mai multă intensitate unei situații deja încărcate.
2. Fii detectiv, nu director executiv
Când un copil se comportă nepotrivit, impulsul natural poate fi:
„Oprește-te!”
„Fă ce ți-am spus!”
„Nu mai discutăm.”
Uneori este necesară o limită clară și imediată, mai ales dacă există risc de rănire.
În rest, Fraga propune un exercițiu diferit: în loc să intri direct în modul „comandă și control”, încearcă să fii curioasă.
Întreabă-te: Ce s-ar putea întâmpla cu copilul meu chiar acum?
De exemplu, un copil care minte poate face asta pentru că se teme de pedeapsă.
Un adolescent care începe să conteste toate regulile poate încerca să obțină mai multă autonomie.
Un copil care refuză brusc să meargă la școală poate avea o problemă pe care încă nu știe cum să o explice.
Înțelegerea motivului nu înseamnă automat acceptarea comportamentului.
Dar poate schimba complet felul în care este abordată problema.
În loc de „De ce faci asta iar?”, conversația poate începe cu „Ce se întâmplă?” sau „Ce te-a făcut să reacționezi așa?”.
3. Ajută-l să pună un nume emoției
Pentru un copil, emoțiile puternice pot fi copleșitoare tocmai pentru că nu știe întotdeauna ce i se întâmplă.
Fraga recomandă ceea ce psihologii numesc „emotion naming”, adică identificarea și denumirea emoției.
Uneori este suficient să întrebi:
„Ești trist?”
„Te-ai enervat?”
„Te-ai speriat?”
„Ești îngrijorat?”
„Te-ai simțit exclus?”
Prin acest proces, copilul începe să facă legătura dintre senzația pe care o simte în corp, situația prin care trece și cuvântul care descrie emoția.
Treptat, în loc să exprime totul printr-o explozie de comportament, poate deveni mai capabil să spună ceea ce simte.
Pentru părinți, este important să nu presupună întotdeauna că au ghicit corect.
Poți formula lucrurile ca pe o invitație:
„Mă întreb dacă te-ai simțit foarte frustrat când s-a întâmplat asta.”
Copilul poate confirma sau poate spune: „Nu, eram trist.”
Și tocmai această diferență este parte din procesul de învățare.
Ce se poate ascunde în spatele comportamentului
Psihologii vorbesc uneori despre mecanisme de apărare, adică modalități prin care încercăm să ne protejăm de emoții greu de suportat.
Acestea nu apar doar la adulți.
Un copil se poate apăra de rușine dând vina pe altcineva.
Poate ascunde frica prin furie.
Poate evita o situație pentru că se simte nesigur.
Poate critica pe altcineva atunci când, în realitate, el se simte respins.
Astfel de reacții pot diminua temporar disconfortul, dar nu îl ajută neapărat pe copil să proceseze ceea ce simte.
De aceea, identificarea emoției din spatele reacției poate fi mai utilă pe termen lung decât simpla oprire a comportamentului.
4. Uită-te și la propriile reacții
Este probabil partea cea mai inconfortabilă a exercițiului.
Copiii nu învață doar din ceea ce le spun părinții.
Învață și din ceea ce văd.
Dacă un anumit comportament se repetă, Fraga recomandă părinților să se întrebe și:
Cum reacționez eu când sunt furioasă?
Ce fac când sunt anxioasă sau tristă?
Ridic vocea?
Evit discuțiile dificile?
Îi critic pe ceilalți când sunt frustrată?
Comportamentul copilului seamănă uneori cu al meu?
Scopul nu este ca părintele să se învinovățească.
Nici adulții nu își gestionează perfect emoțiile.
Dar conștientizarea propriilor reacții poate fi un instrument foarte puternic.
Dacă un copil vede că un părinte poate spune „Sunt foarte nervoasă acum și am nevoie de câteva minute să mă liniștesc”, primește un exemplu concret de reglare emoțională.
Învață să recunoști emoțiile și în propriul corp
Fraga recomandă și un exercițiu simplu: observă ce se întâmplă în corp atunci când apare o emoție puternică.
Tristețea poate fi simțită ca o greutate în piept.
Furia poate veni cu maxilar încordat, căldură în corp sau tensiune musculară.
Anxietatea poate apărea prin respirație rapidă, nod în stomac sau agitație.
Aceste semnale pot deveni un fel de sistem de avertizare.
Dacă le observi înainte să izbucnești, ai mai multe șanse să alegi cum reacționezi.
Iar aceeași abilitate poate fi predată, treptat, și copilului.
5. Verifică dacă nu cumva stresul vorbește în locul copilului
Uneori nu există o problemă complicată în spatele unei crize.
Copilul este pur și simplu epuizat.
Stresul, fie că este punctual sau prelungit, poate face reglarea emoțională mult mai dificilă.
De aceea, copiii pot avea mai multe crize în perioade precum:
- începerea școlii;
- mutarea într-o casă nouă;
- apariția unui frate;
- schimbarea clasei;
- conflictele dintre părinți;
- examenele;
- lipsa somnului;
- perioadele foarte aglomerate.
Uneori, părinții caută o explicație psihologică sofisticată, când copilul are nevoie în primul rând de somn, hrană sau puțină apropiere.
Regula H.A.L.T. poate fi un reper simplu
Fraga amintește acronimul H.A.L.T., folosit pentru a verifica rapid câteva nevoi de bază.
Vine din engleză:
- Hungry: îi este foame?
- Angry: este furios?
- Lonely: se simte singur?
- Tired: este obosit?
Dacă una dintre aceste nevoi este prezentă, reglarea emoțională poate deveni mult mai dificilă.
Uneori, o gustare, un somn, o pauză sau câteva minute de atenție exclusivă pot schimba radical comportamentul.
Nu pentru că ai „cedat”, ci pentru că ai rezolvat factorul care amplifica reacția.
Limitele și empatia pot exista în același timp
A înțelege emoția copilului nu înseamnă să îi permiți orice.
Poți spune:
„Înțeleg că ești foarte furios, dar nu te las să lovești.”
Sau:
„Știu că ești dezamăgită că trebuie să plecăm, dar este timpul să mergem.”
Mesajul este dublu: Emoția ta este acceptabilă. Comportamentul are totuși limite.
Această distincție poate fi esențială pentru dezvoltarea inteligenței emoționale.
Copilul învață că furia, tristețea sau frustrarea nu sunt emoții „rele”. Sunt stări care trebuie recunoscute și gestionate fără a-i răni pe ceilalți.
Un tantrum nu este întotdeauna un eșec al părintelui
Pentru mulți părinți, o criză de furie în magazin, parc sau la masă vine și cu un sentiment de jenă.
Privirile celorlalți pot face situația și mai grea.
Dar tantrumurile și comportamentele dificile fac parte, într-o anumită măsură, din copilărie.
Copiii nu se nasc știind să își regleze frustrările.
Această abilitate se construiește în timp.
Iar părintele nu trebuie să rezolve fiecare criză perfect.
Uneori, poate ridica vocea. Uneori, poate reacționa prea repede. Important este și ceea ce se întâmplă după.
Poți reveni și spune:
„Am fost foarte nervoasă și am țipat. Îmi pare rău. Data viitoare voi încerca să fac o pauză înainte să răspund.”
Și acesta este un model de inteligență emoțională.
Scopul nu este un copil care nu se mai enervează
Un copil inteligent emoțional nu este unul care nu plânge, nu se supără și nu are crize.
Este un copil care, pe măsură ce crește, începe să recunoască mai bine ce simte, să vorbească despre acele emoții și să găsească modalități mai sănătoase de a le gestiona.
Iar părinții pot sprijini acest proces prin câteva lucruri aparent simple:
- să se calmeze înainte să reacționeze,
- să caute cauza din spatele comportamentului,
- să ajute copilul să numească emoțiile,
- să își examineze propriile reacții și
- să țină cont de stres și de nevoile de bază.
Un tantrum nu devine magic o experiență plăcută.
Dar poate deveni ceva mai mult decât o luptă pentru control: o ocazie în care copilul învață, puțin câte puțin, ce se întâmplă în interiorul lui și ce poate face cu toate acele emoții mari.
Vrei cele mai utile articole direct pe telefon? Abonează-te gratuit la canalul nostru de WhatsApp Femeia.ro.
