Spre Sulina, în căutarea lui Ismail

Poate că te-ai plictisit un pic de rotaţia mare-munte-oraşe-de-vizitat-din-lumea-largă şi vrei ceva romantic, un pic rustic, mai aproape de poveste decât de concediu. Avem o idee foarte bună. Sulina!

N-au trecut nici o sută de ani de când Sulina adăpostea oameni veniţi din toate colţurile lumii, de când aici se vorbea în toate limbile pământului. Orăşelul aşezat la îmbrăţişarea Dunării cu marea respiră şi acum legende şi pitoresc.

Ismail

La începutul secolului XX, era a doua perioadă de înflorire pentru Sulina. Port liber (port franc), de cereale, cherestea şi sare, orașul avea o populaţie de circa 5.000 de locuitori de 23 de naţionalităţi. Era perioada în care Sulina a fost supranumită Europolis și în care se petrece acţiunea unuia dintre cele mai frumoase romane de aventuri din copilăria mea: „Toate pânzele sus!“ Întotdeauna mi-am dorit să văd pe unde-şi odihnea oasele Ismail, bucătarul hâtru de pe vasul Speranţa. Să mă plimb pe faleza pe care patrula el, să respir aerul dulce-sărat din apropierea farului.

Farul

În prezent muzeu, farul cel vechi din Sulina a văzut deopotrivă forfota din perioada de glorie, delăsarea şi paragina ce au urmat. Acum, este mulţumit că ţine un pic de umbră plajei din apropiere, una modernă, dar care păstrează un pic din vechea sălbăticie. Cele două săli de la parter sunt dedicate una scriitorului Jean Bart, autorul Europolis, de profesie comisar maritim şi pe numele lui adevărat Eugeniu P. Botez, iar cealaltă – Comisiei Europene a Dunării, care a făcut, la sfârşit de secol XIX început de secol XX, un oraş înfloritor din Sulina. Chiar farul-emblemă a fost construit de CED. După ce ai văzut farul şi ai făcut plajă, o plimbare pe străduţele orăşelului cosmopolit te va face să uiţi de vâltoarea epocii moderne. Apusurile sunt magnifice, iar dacă eşti prevăzătoare şi utilată împotriva ţânţarilor, te poţi legăna într-o lotcă sau un hamac până când oboseşti de atâta relaxare.

Pădurea

Chiar lângă Sulina, se află cea mai ciudată pădure din România şi Europa. Îţi aminteşti de caii sălbatici de acum câţiva ani alergaţi de colo-colo? Erau din Letea, cea mai nordică pădure subtropicală din lume, singura din Europa în care cresc liane, cea mai veche rezervaţie românească. Drumul din Sulina în pădurea Letea este ca-n poveşti, cu păsări şi nuferi, cu grinduri pe care stă în echilibru câte o casă veche. Apoi, drumul ca prin stepă, care te duce cu gândul la un safari local. Pădurea? Copacii pe care-i ştii, dar în nişte poziţii, forme, îmbrăţişări şi despărţiri cum nu-ţi poţi imagina. Trebuie să-i vezi!

Cazare, mâncare, drum

Te poţi caza într-o pensiune cu fiţe şi pe bani mulţi, e adevărat. Dar spiritul Sulinei se simte la gazdă. Poţi sta cu 50 sau 200 de lei pe noapte. De mâncat nu-i o problemă, sunt birturi berechet şi nu foarte scumpe. Obligatoriu, un borş de peşte (tocmai de-aia spuneam de gazdă). Drumul până acolo este el însuşi o aventură: trebuie să ajungi mai întâi în Tulcea cu trenul, automobilul sau avionul. De aici, urmează partea frumoasă, cu vedeta, vaporaşul ori şalupa, cum te lasă în primul rând buzunarul, iar în al doilea, răbdarea.

Legenda îndrăgostiţilor dincolo de moarte

Două cruci identice, una lângă cealaltă, încearcă să spună povestea unor îndrăgostiţi fără speranţă. Legenda spune că un tânăr ofiţer al marinei britanice ajuns în Sulina s-a îndrăgostit nebuneşte de o prinţesă neagră, devenită cine ştie cum dansatoare într-un stabiliment din port. Cei doi şi-au jurat dragoste veşnică, dar, după nici câteva luni, tânărul a murit. Iar ea, prinţesa, s-a sinucis doar pentru a-i fi alături dincolo de moarte. O legendă frumoasă, bazată probabil pe mai multe poveşti adevărate şi pe existenţa celor două morminte alăturate: ea – Margaret Princle, 23 de ani și el – William Webster, 25 de ani.

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.26/03.07.2014

Autor: Irina Tudor Dumitrescu

Sursa foto: Fotolia