Veneția, dragostea mea

Gondole, O sole mio, catifea, coloane, dantele, carnaval, commedia dell’arte, apă şi castele cu dantele de piatră sau obloane ori coloane. Şi iarăşi bărci, şalupe, poduri şi podeţe, magazine şi magazinaşe şi o mulţime de terase pentru toate gusturile şi buzunarele. Plus lume ca la Moşi. Din fericire, la Veneţia ajungi rapid (nici două ore), cu avionul low-cost, şi poţi sta extrem de civilizat, ca preţ şi servicii, la hoteluri de 2-3 stele.

În Tronchetto

Am ajuns în această multistaţie – auto-buze, feribot, vaporaşe, bărci şi bărcuţe pe la 8 dimineaţa. M-am urcat în vaporetto, un fel de autobuz pe apă, şi am încercat să intru în atmosferă, dar nu vedeam decât poduri de fier, case dărăpănate, rampe cucerite de igrasie. Şi deodată, ceea ce părea intrarea într-un port oarecare şi s-a transformat în Canal Grande. 

Timp de câteva secunde, am uitat să respir

Culori, coloane, biserici somptuoase, palate magnifice, gondole, oameni stând pe marginea canalului, fotografiind totul, străzi înguste la intrarea cărora semnele de circulaţie aveau neapărat o barcă. Când am coborât din vaporetto, după vreun sfert de oră, eram uşor ameţită. Zile întregi am bătut străduţele şi podurile, pieţele şi bisericile din Veneţia fără să mă satur de culori: flori proaspete pe ziduri străvechi, rufe puse la uscat ca nişte flamuri, tapiţeriile gondolelor şi strălucirea vitrinelor. Sutele de terase cu pizza, paste şi celebrul „ficat veneţian“ şi soarele colorând „străzile de apă“(care nu miros, aşa cum se zvoneşte pe aici!). Şi bisericile maiestuoase, cu picturi şi sculpturi pe care le văzusem numai în albumele de artă. Din nou canalul şi surpriza de a vedea, doar pe apă, şi maşina de gunoi, şi limuzina de lux, şi camionul de mărfuri, şi taxiul. Pentru că, timp de şase zile, nu am văzut nici o maşină adevărată. Fabulos, nu?