Un prieten de familie cu pile bine înfipte în Partid ne-a adus cu ocazia unui Crăciun moşi de ciocolată, cafea bună şi… o revistă nemţească de modă. Ţin minte şi acum fascinaţia fetiţei din mine, care a dat cu ochii pentru prima oară de paginile lucioase ale unei reviste. Mii de lumi de vis mi se deschideau în faţa ochilor odată cu răsfoirea ei, dar nimic nu s-a comparat cu descoperirea Acelei Rochii de Mireasă: de un roşu aprins, precum sângele care-mi împodobea genunchii după ce escaladam cireşul din curtea bunicii!
Era combinaţia perfectă între rochiile eterice şi inocente ale prinţeselor din poveşti şi cele seducătoare, purtate de către toate personajele negative feminine, de la vrăjitoare la Mame Vitrege – autoarea piesei nu era alta decât Vivienne Westwood. La acea vreme am crezut că este numele superbului model care purta rochia, aşa că am informat-o pe mama că „de astăzi înainte mă numesc Viviana“.
De altfel, aveam câte ceva în comun eu şi modelul în cauză: era blondă ca şi mine şi avea pielea foarte albă, dar din păcate era şi foarte înaltă, standard pe care eu nu-l împlineam. Astfel că m-am decis ca de a doua zi să mă leg de prima cracă din cireş cu o sfoară şi să trag de mâini în speranţa că voi mai câştiga câţiva centimetri. Nu are rost să mai spun că natura m-a lăsat tot minionă.
Au trecut mulţi ani peste acea fetiţă, cireşul a fost tăiat, casa a fost înlocuită cu un apartament de bloc, iar fetiţa a ajuns și ea să fie cerută de prinţ cu inel subţire şi piatră sclipitoare, aşa cum şi-a dorit dintotdeauna. Ca orice fetiţă hrănită toată copilăria cu basme pe pâine, inelul a fost o oportunitate de a construi, de data asta în realitate, o poveste cu prinţese, flori și palate, iar piesa centrală era, exact ca pe vremea când încă mă urcam în bătrânul cireş, rochia roşie de mireasă. Doar că în momentul în care dorinţa mea secretă a fost dezvăluită lumii întregi (adică mamei, viitoarei soacre şi mirelui), reacţia umanimă a fost: „Vai, n-o să ne primească popa în biserică!“.
Prinţul meu nici nu voia să audă de rochia roşie. Viitoarea soacră reacţiona și ea prompt, ducându-şi mâna dreaptă la gură doar la menționarea nevralgicului subiect. Iar mama mă îndemna să-mi bag minţile în cap la fel de vehement ca pe vremea când nu reuşea să mă dea jos din cireş o zi întreagă.
În concluzie şi cu părere de rău, prinţesa în devenire, adică eu, a trebuit să se supună lumii în care erau mai multe mame vitrege și în care dorinţele născute printre ramurile unui cireş nu încăpeau între zidurile unei biserici.
Apoi m-am gândit la o altă culoare care mi-ar plăcea, având în vedere că albul intra la categoria prea banal, prea fără „ceva de zis“. Răspunsul a venit rapid: violet. Nu aprins, ci mai închis, distins, cu personalitate. Desigur, nici de data asta nu mi-a ieşit pasienţa; cum aveam o nuntă mixtă, eu ortodoxă, el catolic, viitorul soţ m-a informat prompt şi destul de tăios că la catolici acea culoare este purtată de cardinali la ceremonii sau… de către morţi în sicrie.
„Bine, mă, bine“, mi-am zis în gând, lansând un oftat care mi-a aruncat un zuluf în aer, la fel cum făceam când bunica refuza să-mi mai dea încă o felie din prăjitura ei delicioasă. Nu mai are rost să spun că, până la urmă, am renunţat la rochia mea de poveste din raţiuni practice – era foarte posibil să rămân fără prinţ şi fără alai.
După această decizie procesul de selectare a fost rapid şi fără dureri: am descoperit pe net o timişoreancă de toată isprava, cu un outlet de rochii de mireasă de brand la jumătate de preţ, care mi-a trimis la probă trei modele. Am ales una ivorie. Dar care se apropia ca croială, destul de tare, de Acea Rochie Roşie de Mireasă…
