Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Eroinele Marelui Război

Eroinele Marelui Război

Europa lovită de foamete, frig și boli pricinuite de război învăța să supraviețuiască de doi ani, când România a decretat mobilizarea trupelor, la 15 august 1916, pentru înfăptuirea României Mari.

Acasă au rămas femeile, cu copiii și bătrânii, dorul de cei dragi fiindu-le alinat de câte o carte poștală de pe front, uneori cea din urmă.

Țărăncile noastre, curate și harnice, după cum le descria Marcel Fontaine, ofițer francez în România, munceau în continuare pământul. În orașe, doamnele din elita societății organizau activități caritabile în sprijinul răniților.

Ecaterina Teodoroiu „a îmbrăcat haina de ostaș (…) în înfricoșatele lupte de la Jiu, primește botezul de sânge, dovedind atâta risipă de curaj și atâta uitare de sine! Majestatea Sa Regele i-a conferit Virtutea Militară cu spade, acordându-i gradul de sublocotenent onorific“, conform revistei „Ramuri“ din mai 1919. „Hotărâtă, energică și pătrunsă de dreptatea pornirei noastre, firea sa entuziastă nu putea rămâne nepăsătoare la durerile și lupta noastră aprigă și a înțeles, în judecata-i simplă, dar sănătoasă, de femeie, că n-ar fi mai devotată «ideii» decât închinându-i jertfa vieții sale!“

Imaginea Reginei Maria, aflată la căpătâiul soldaților sau pe front împreună cu Regele Ferdinand, în mijlocul trupelor, a devenit celebră, prin intermediul presei internaționale. Regina a întruchipat modelul de devotament și curaj pentru români: „Puțin câte puțin, suferința cumplită din jurul meu a reușit totuși să mă îndepărteze de propria-mi amărăciune, mi-a insuflat dorința arzătoare și nestăvilită de a fi de folos poporului meu și prin el țării mele, într-un moment în care ultimul dram de speranță părea să ne fi părăsit“.

Îndurerată, Regina și-a impus să fie puternică, deși Mircea, fiul cel mic dintre cei șase copii, murise răpus de febră tifoidă. Era puțin înainte de ocuparea Bucureștiului, la 23 noiembrie 1916, de către trupele germano-bulgaro-turce și retragerea la Iași a Casei Regale, guvernului și parlamentului, până în noiembrie 1918, ca măsură de păstrare a statalității.

Femeile din familiile de vază au rămas însă în capitala ocupată, tocmai pentru a menține moralul populației, așa cum mărturisea Pia Alimăneștianu, sora prim-ministrului Ion I. C. Brătianu. Îngrijorările erau însă mari. Nadeja Știrbey, cumnata lui Ion I. C. Brătianu, nota în 24 august 1916: „Mi-a fost mereu teamă de război pentru noi, nu pentru că nu am încredere în trupele noastre, sunt sigură că sunt admirabile, dar cred că avem o conducere proastă, organizarea e jalnică, mi-e teamă de îngrijirile pe care le vom acorda răniților, vom fi copleșiți în curând, din cauza lipsei de doctori, de medicamente, de igienă, de hrană bună“.

Maria Cantacuzino Enescu remarca însuflețirea Reginei în mobilizarea numelor mari pentru organizarea spitalelor – lady Barclay, Doamna Blondel și fiica ei, Yvonne Cămărășescu, și Eliza Brătianu, soția premierului – active la București, în Spitalul Militar, la începutul războiului. La Iași, Maruca a înființat Spitalul „Regina Elisabeta“, cu sprijinul Crucii Roșii anglo-americane.

Alexandrina Cantacuzino s-a preocupat la București de Spitalul 113, finanțat de Banca Națională. În anul 1918, a fondat Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române.

Nadeja Știrbey conducea Spitalul Brâncovenesc din Iași în vara anului 1917: „Lucrez mult la spital, (…) am îmbunătățit multe lucruri, mai ales hrana, care a devenit excelentă din infectă, sper să ajung perfecțiunea cu timpul, dacă Dumnezeu ne dă timp“.

Pe fondul sărăciei și al epidemiilor, Constantin Argetoianu constata că galanteria față de cucoane în anul 1917 nu se manifesta la Iași prin flori sau bomboane, ci printr-un săpun sau printr-o cutie de sardele.

Generalul N. Tătăranu, internat la Spitalul 118 Automobil Club din București, coordonat de Martha Bibescu,  consemna: „Cu multă recunoștință și stimă îmi reamintesc de sufletele de elită care se găseau printre doamnele și domnișoarele de la Crucea Roșie ce ne îngrijeau! Aproape toate scrisorile din acea vreme, chiar acelea care aveau un caracter intim și personal, sunt pline de un patriotism admirabil, curat și de dorința vie de înălțare a țării, peste ruinele războiului, provocate în mare parte de greșelile noastre. (…) Îndeosebi gândul meu de recunoștință se îndreaptă către doamna Eulalie Grecianu, o franțuzoaică măritată cu un român, care m-a îngrijit mai mult decât o soră adevărată și căreia îi datorez dacă nu viața, cel puțin piciorul, care mi-ar fi fost amputat dacă n-ar fi protestat cu toată energia. La fel domnișoara Maria Berindei, în clipele de deznădejde a știut să-mi redea puterea și încrederea în mine“.

Doamne, poartă grija tatei,

Străjuind surori și frați,

Căci eu plec în voia soartei

Sus pe frontul din Carpați.

Și puterea ta cea sfântă,

Într’o zi de sărbătoare

Neamu’ntreg acum o cântă

Pentru România Mare!

(Mi-e dor de-ai mei, N. D. Măldărescu, „România“, 9 iulie 1917)

Citește și:

Articol preluat din ediția de martie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Delia Bălăican, doctor în istorie, redactor-șef al „Revistei Bibliotecii Academiei Române“
Foto: Regina Maria în spital la Coțofenești, Sursă: Arhivele Naționale ale României

Comments

comments

Lasă un răspuns