Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Calea spre succes > Refugiatele: o viață nouă într-o țară nouă

Refugiatele: o viață nouă într-o țară nouă

Noi nu ne putem imagina ce înseamnă să trăiești în război, precum cei din Siria, Afganistan, Irak, Eritreea sau Nigeria. Să te facă un tun să te ascunzi repede atunci când ți-ai propus, cu toată teama că ți se poate întâmpla orice pe drum, să te duci până la piață. Să te trezească sunetele mitralierelor. Sau, mai rău, să nu pui geană pe geană și să plângi în tăcere de grija pentru viața copiilor tăi. Unii nu au mai rezistat și au plecat de acolo cum au putut, cu orice risc. „Acolo era doar moarte. Pe drum, aveam o șansă!“, spune una dintre femeile refugiate cazate într-unul dintre centrele din București.

Războiul, nesiguranța, lipsa locurilor de muncă, lipsa hranei forțează oamenii să plece din zonele de conflict în căutarea unei vieți decente. Nimic mai mult. Iar pentru asta trebuie să înfrunte nenumărate obstacole: să plece ilegal din țara de origine, să traverseze Marea Neagră în bărci supraaglomerate ce se pot scufunda oricând, să meargă pe jos sute de kilometri, să doarmă în ploaie și să cerșească hrană, deși sunt oameni cu diplome universitare și cu cariere promițătoare. Mulți nu ajung la destinație și, pentru că au plecat ilegal, iar marea i-a înghițit, nici măcar statisticile nu îi includ.

Reușesc să plece din acele zone numai oamenii cu o situație financiară foarte bună. Unii părinți vând tot doar ca să ajute copilul să plece. Pentru că umilitorul drum spre Europa braț la braț cu moartea costă cât un apartament cu trei camere în București!

Când totuși scapă din infern, sunt fericiți și recunoscători. Și au zilnic un zâmbet larg pe chip pentru că o a doua șansă le-a surâs. Acum le spun copiilor că nu mai e nevoie să se ascundă sub pat când aud o sirenă și că, în sfârșit, sunt în siguranță, așa cum povestea un tătic refugiat.

A patra țară, cu noroc

Saja (30 de ani) e o femeie de o frumusețe aparte, cu pielea puțin măslinie și părul șaten-deschis. Are ochi mari căprui și zâmbește întotdeauna din adâncul inimii. Are doar 30 de ani, dar a învățat să prețuiască viața mai mult ca înainte. E din Irak, iar acolo era asistentă medicală, cu studii și diplomă. „Îmi iubeam țara și jobul, dar războiul m-a făcut să nu mai pot trăi, o dată din cauza nesiguranței de pe stradă, pentru că în fiecare zi erau uciși mulți oameni, iar apoi pentru că nu am mai fost plătită pentru munca depusă la spital; or, eu trebuia să-mi hrănesc și să-mi educ copiii.“ Căsătorită, cu doi copii și însărcinată cu al treilea, a decis că în țara lor copiii nu mai au niciun viitor: violențele și execuțiile ISIS erau în creștere cu fiecare zi care trecea.

Siguranța, la luni distanță

Aveau deja pașapoarte, așa că au luat avionul către Turcia, unde au stat ilegal o perioadă. Nici acolo nu se simțeau în siguranță, erau discriminați, așa că s-au văzut siliți să meargă pe jos până în Grecia, unde au dat tot de o situație foarte dificilă. De acolo au fost înghesuiți într-un camion și trimiși cu forța în Serbia. Deși au vrut să rămână, nu li s-a permis și nu li s-a oferit nici protecție. Așa că, după sute de kilometri parcurși de dimineața până seara de-a lungul multor zile, cu nopți dormite sub cerul liber, în frig și ploaie, cu bătături la picioare, nemâncați și istoviți, au ajuns la granița cu România. „Am mers și câte 11 ore pe zi. Am avut doar apă și câțiva biscuiți pentru copii. Am dormit în frig. Era singura noastră șansă“, mărturisește, încă afectată, Saja.

Au stat o săptămână între granițe, până când poliția română i-a trimis înapoi în Serbia. După încă zece zile, au încercat din nou. Norocul le-a surâs de această dată și au reușit să ajungă în România, de unde i-au preluat vameșii, care nu i-au mai putut trimite înapoi întrucât erau deja pe teritoriul țării. La interviul cu poliția de frontieră, Saja a leșinat: ajunsese la capătul puterilor.

Liniștea visată

S-a trezit apoi într-o lume mai bună, unde oameni cu suflet încercau so ajute pe ea și pe copiii ei, dar și pe alte câteva familii ce reușiseră treacă granița. Au depus actele pentru azil și le-a fost acordat statutul de refugiați. Au fost aduși la București și cazați într-unul dintre centrele pentru refugiați. Fetița ei s-a născut aici cu trei luni în urmă, iar familia lui Sajei mai are un motiv de sărbătoare: nouă luni fără sunet de bombe și cu plimbări liniștite prin parc. Soțul s-a angajat frizer. Unul din copii merge la grădiniță, altul la școală, în clasa zero. Amândoi învață româna și se descurcă de minune cu ajutorul profesorilor, care le acordă mai multă atenție  știind că ei încă nu înțeleg totul în limba noastră. Când am făcut interviul cu Saja, copilul cel mare chiar m-a salutat și m-a întrebat timid, zâmbind, de după piciorul mamei sale: „Ce mai faci?“ I-am răspuns tot în română și l-am sfătuit să învețe bine la școală. M-a înțeles și a promis că așa va face! Se înțelege bine cu colegii și se joacă cu ei în fiecare pauză. Saja consideră ambii copii s-au integrat repede și că sunt fericiți. E mândră de asta. „Acum o să mai stau cu cea mică, dar  peste ceva timp vreau să angajez aici, ca asistentă medicală. Am întrerupt cursurile de limba română ca să am grijă de fetiță, dar le voi relua cât de curând. Vreau ca și aici să fiu asistentă medicală și să ajut oamenii care au nevoie. Îmi iubesc meseria!“, mi-a spus Saja încrezătoare în viitor. „Nu vrem să plecăm mai departe dacă România ne acceptă. E o țară plină de oameni inimoși, iar București e un oraș frumos, în care ne putem găsi locul. Nu ne dorim mai mult, vrem doar siguranță și o viață normală.“

Studiile au salvat-o din infern

Yara (29 de ani) și-a riscat viața zi de zi ducându-se la facultate într-o țară ce până nu demult era controlată de ISIS, grupul terorist ce nu acceptă emanciparea femeilor, decapitându-le sau omorându-le cu pietre în piața publică pentru acest „delict“. În Damasc, capitala Siriei, în mijlocul unui război sângeros și fără sfârșit,Yara și-a urmat visul ei de-o viață: medicina.

În anii facultății l-a cunoscut pe cel ce avea să-i devină soț și, alături de el, și-a plănuit o viață nouă: „Am decis ca, imediat după ce terminăm facultatea, să mergem la ambasadă cerem viză de studiu pentru specializare în România. Am ales această țară deoarece știam că e sigură și că Facultatea de Medicină este renumită și accesibilă.“ Cu diploma în mână și după două luni de așteptare, cei doi tineri proaspăt căsătoriți primiseră o viză pentru doar trei luni. Ca să poată pleca, familiile, pe care erau nevoiți să le lase – poate definitiv – în urmă, i-au ajutat cu toți banii pe care i-au avut.

Încă un efort pentru carieră

Yara și soțul său au ajuns în România legal, cu avionul, în urmă cu un an. Și-au căutat o garsonieră micuță, după care au început cursurile intensive de limba română. Însă viza de studiu a expirat curând, iar ei nu se puteau întoarce în inima războiului tocmai când întrezăreau o speranță în domeniul pe care-l iubeau. Șansa lor să nu fie trimiși înapoi a fost să ceară statut de refugiat, pe care l-au primit în august 2017. „Deja suntem la un nivel mediu în română, dar mai avem de muncit. Acum lucrăm să ne echivalăm diplomele aici, apoi, în noiembrie, intrăm pe specializare. Eu vreau să devin medic ginecolog, iar soțul meu va fi chirurg“, mi-a spus Yara zâmbind și cu mâinile pe burtica sa rotunjită bine. „Ce va fi?“, am întrebat-o. „Băiețel!“, a spus luminându-se. „Acum pot avea un copil. În Siria nici nu m-aș fi gândit! Doar gândul că ar fi trebuit să meargă pe stradă până la școală înfioară.“

„Aici putem trăi în pace“

Deși, când o privești, pare doar o copilă, cu tenul alb, de o perfecțiune uimitoare, cu sprâncene groase, cu părul și ochii negri ca tăciunele, ambiția de a deveni cineva se simte cu o forță nebănuită. Iar puterea cu care merge mai departe poate fi un model pentru oricine. Yara și-a lăsat în urmă sora și mama, pe care nu știe dacă le va mai vedea față în față, nu doar pe internet: „Eu nu mă pot întoarce acolo nici măcar în vizită, mai ales că voi avea un copil pe care va trebui să-l protejez.“ Și nu are nicio modalitate prin care să le poată aduce aici legal și în siguranță.

Ea și soțul nu au de gând să plece mai departe. „Ne-am decis să rămânem aici, pentru că putem trăi în pace. Eu sunt o persoană foarte sperioasă și aici e foarte diferit față de ceea ce trăiam în Siria. Acolo plângeam încontinuu de spaimă și de griji. Aici lumea zâmbește, e primitoare și te ajută la nevoie. Simt că e locul în care pot avea o familie.“ În plus, Yara mi-a vorbit și de spitalele din București, despre care a spus că „nici nu se compară cu cele din Siria. Sunt mult mai bine dotate și arată cu totul altfel.

Cine sunt refugiații

De la doamna Gabriela Leu, communications associate la Reprezentanța în România a Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR), am aflat:

Refugiatul este persoana care nu pleacă de bunăvoie de acasă, ci e forțată de război și de persecuțiile pe diverse criterii. Când ajunge în România și depune actele pentru protecție internațională din calea persecuției sau a pericolelor grave în propria țară, persoana în cauză se numește solicitant de azil, iar abia după ce primește protecția se numește refugiat – ceea ce reprezintă doar un statut juridic.

Migrantul este persoana care pleacă de bunăvoie, din motive economice, pentru studii, pentru reîntregirea familiei etc. Așadar, oricine poate fi un migrant.

În cifre

Peste 50% din solicitanții de azil din România vin din Irak, țară urmată de Siria și Afganistan. În 2017, s-au înregistrat 4.824 de cereri de azil, față de o medie de 1.500 anual, datorită programului de relocare din care România a făcut parte și datorită faptului că 500 de migranți au ajuns cu barca pe litoralul nostru. Au fost acordate 3.423 de forme de protecție. Însă, pentru că refugiații au libertate de mișcare ca oricare cetățean român, mulți au plecat deja din țară. Punând aceste cifre în contextul internațional, când 65,6 milioane de oameni au fost forțați doar în 2016 să-și părăsească țara din cauza conflictelor armate (dintre ei, doar 22,5 milioane au devenit refugiați), constatăm că în România avem un număr infim de persoane refugiate. Așa că nu orice român are ocazia să se întâlnească pe stradă cu un refugiat. Majoritatea se opresc în țările vecine lor: Turcia, Pakistan și Iran.

De la traumă la recunoaștere

Mulți au fugit pur și simplu, fără mai apuce să-și facă un bagaj. Au plecat doar cu hainele de pe ei și câteva lucruri de trebuință îndesate într-o geantă de umăr. Au lăsat în urmă case, familii. „Faceți un exercițiu de empatie și imaginați-vă în clipa asta trebuie să plecați de acasă și tot ce-ați agonisit într-o viață rămâne în urmă! Rămân în urmă familii întregi, fie că nu au supraviețuit conflictului, fie că nu au avut banii necesari să poată pleca“, spune Gabriela Leu. Apoi, când ajung în siguranță, intră în programele de integrare ca să poată performa într-o cultură nouă. Cum nu întâmpină de obicei probleme de discriminare, sunt foarte recunoscători românilor pentru ajutor, primire, educație. România e o țară destul de tolerantă în comparație cu țările înstărite, unde stereotipurile și lipsa de informații creează un sentiment de teamă și excludere.

Românii, primitori până la cazare

Deși România are granițe deschide, iar refugiații se integrează destul de repede în comunități, atât în București, cât și în provincie, empatia funcționează până la chirie. „Este foarte greu spre imposibil, chiar și pentru colegii de la UNHCR care îi ajută, să găsească români care să accepte să le închirieze un spațiu. Sunt oameni ca și noi, trebuie să se ducă la serviciu zilnic, să-și trimită copilul la școală. Nu pot sta o viață în centrele pentru refugiați!“

România poate face mai bine

Privind lucrurile în context, România primește refugiați fără ridice bariere. Procedura de azil merge repede comparativ cu ale altor țări. Avem un program de integrare cu o vechime de zece ani, deci nu avem atât de multă experiență ca alte țări. „Trebuie să vedem ce poate fi îmbunătățit legal și social, cum putem dezvolta serviciile și ridica nivelul de solidaritate. Trebuie îmbunătățit accesul la școală în situații speciale, la noi înscrierile se fac din timp, iar dacă un copil refugiat vine în octombrie, pierde un an.“ Nu în ultimul rând, trebuie să înțelegem că mulți sunt oameni cu studii – medici (și specialiști în urgență), ingineri, dar și artiști –, care vor să dea înapoi comunității care i-a primit.

„Nu orice român are ocazia să se întâlnească pe stradă cu un refugiat.“

La extreme

Deși ne putem bucura pentru refugiații care reușesc să se integreze în societatea noastră, există și familii ce vin din zonele rurale, foarte conservatoare. Acestea nu se pot adapta așa de repede, femeile nu ies din centre, copiii sunt trimiși la școlile moscheilor, iar bărbații sunt singurii care muncesc, deoarece vin dintr-o societate în care ei singuri puteau întreține o familie. Aici intervin probleme culturale, cărora psihologii și autoritățile încearcă le facă față.

Majoritatea migranților care au ajuns în România nu au vrut să rămână. Chiar dacă au primit statut de refugiat, au plecat mai departe, spre vestul Europei.

 

Numele refugiatelor nu au fost menționate pentru protejarea identității acestora.

Acest material a fost realizat cu sprijinul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați și al Organizației Internaționale pentru Migrație.

Mulțumiri și Asociației ActivRandom.

 

Citește și:

Articol preluat din ediția de martie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Corina Matei
Foto:  UNHCR.org, OIM (Amanda Nero, Francesco Malavolta, Preda Ioan)

Comments

comments

Lasă un răspuns