Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Ștefan Câlția: În clipa în care ne pierdem parfumul, vom fi niște rătăcitori

Ștefan Câlția: În clipa în care ne pierdem parfumul, vom fi niște rătăcitori

Când te întâlnești cu pictorul Ștefan Câlția ai un sentiment de împlinire, de bucurie și pace. E ceva mai presus de cuvinte.

Personalitatea maestrului umple spațiile și le face să vibreze. Ochii săi blânzi au o lumină aparte, în care sufletul se simte liniștit. E de o modestie șocantă, iar când începe să istorisească, nu mai știi să spui dacă este un mare pictor sau un mare povestitor. Eu cred că este un mare artist, în spatele căruia să ascunde o întreagă lume!

Am intrat cu pași timizi în atelierul domnului Câlția. Un spațiu magic pentru un privitor de rând. Fiecare colțișor poartă amprenta unei amintiri. Obiecte din alte vremuri învie un parfum de mult uitat. Tablouri, schițe, flori uscate, fotografia Regelui Mihai și a lui Corneliu Coposu, vase de lut fac din acest loc un sanctuar închinat artei și tradiției și te îndeamnă să devii conștient de rădăcini, de istoria neamului și să simți deodată că aparții acestui neam. Multe dintre ele au fost prezente și în expoziția „Obiecte grăitoare“, găzduită de curând de Muzeul Colecțiilor de Artă.

Sunteți colecționar de obiecte vechi. Practic, le salvați și le dați o altă viață. Cum le alegeți? Multe au în spatele lor povești. Puteți să ne spuneți una care vă este cea mai dragă?

Nu sunt un colecționar. Adun obiecte, este altceva. Mulți cred că eu adun numai minuni, covoare mari, dulapuri, dar povestea mea a plecat de la o coada-șoricelului galbenă care crește în zona mediteraneeană. Între pietre mari de deasupra Prilepului (oraș din Macedonia), printre ierburi puternic mirositoare, stau și împletesc o cunună din flori galbene de coada-șoricelului. Adunăm ceaiuri. Piotr din Kirov avea o veselie nebună, cu brațul plin de ierburi. Anul ’76 în Macedonia, pictori adunați să se bucure de acea lume, de lumile fiecăruia, dăruite seara la buza vetrei din mănăstire. Două săptămâni cu Jef, Bobo, Katia, Ianoș, ungurul care cânta atât de frumos la flaut.  Cununa de flori galbene este acum maronie, atârnă printre frunzele de nuc și salcie puse la icoană. Nu o dată, când privirea pleacă din pătratul pânzei, umblând prin atelier, se așază pe cunună, iar poveștile și drumurile din Macedonia se întorc în mine de fiecare dată mai limpezi.

Buchetul plin de fructe uscate din Muntenegru, conurile de pin și chiparos din Toscana, frunzele din părul de la capătul unei străzi din Versua, adunate în ziua în care l-am întâlnit prima dată pe Rege. Vâscul de pe dealurile Șonei, buchetul de violete din paharul de Glăjerie, piatra din muntele Sfântului Victor, cobilița, oalele de lut, geanta din piele, plimbată acum 100 de ani, frunzele de iederă roșie pe care le-am găsit pe prag acum. Toate acestea vin spre mine pline de poveștile lor. Îmi place să le ocrotesc și în clipele de răgaz să povestim. Cel care vine, cel care are o întreagă istorie și credință încearcă să le restaureze, dar, în afară de dragoste, e nevoie și de bani. Eu și Galeria Posibilă ne-am hotărât să punem la licitație o lucrare, fondurile fiind destinate restaurării clavecinului de la castelul Peleș.

Ați făcut o asociație pentru a pune pe picioare o fierărie și un muzeu. Puteți să ne povestiți mai multe despre această pasiune despre fier? În muzeu există deopotrivă piese vechi și noi?

Nu pot spune că am făcut. Vreau ca locul copilăriei mele să fie viu și curat. Pentru a putea împlini acest gând, e nevoie de o comunitate vie, care să își dorească acest lucru și să încerce să-l și înfăptuiască. Nu e un lucru ușor atunci când nu mai știi nimic despre tradiție, despre frumos, despre a te dărui. Cu toate acestea, nu puține sunt locurile unde grupuri mici de oameni încearcă să își rânduiască frumos viața. Lipsește marele proiect în care ai vrea să fii și tu parte. O colecție mică de obiecte frumoase și încărcate de povești, o fierărie plină de unelte – loc de întâlnire – sunt doar pretexte pentru a reclădi comunitatea, pentru a face ÎMPREUNĂ o lucrare.

Care este cartea care v-a plăcut cel mai mult sau care a schimbat ceva în dumneavoastră?

Voi povesti despre începutul cărții. Pașii sunau egal pe stradă. Nu departe, atârnate de peretele stâncii, mirosuri de lavandă și cimbru îmbrăcau picioarele negre, scârțâitoare ale mașinăriei care urca peste oraș apa limpede, în vreme ce mâinile mângâiau la nesfârșit conturul lumii. Caut trandafirul galben în apele mărilor și dorul de neamul meu mă învăluie cu blândețe. Mulțumesc pentru cum ai rânduit în mine miresmele vorbelor tale, domnule Horia Vintilă! Acest scriitor vorbește de multe ori despre lucruri care sunt departe de noi. Aici vorbește despre El Greco, despre Spania, dar sentimentul pe care ți-l trezește este că și locul tău este extraordinar.

Personajele dumneavoastră au o caracteristică: majoritatea sunt foarte subțiri. Din ce motiv pictați oamenii în acest fel?

Personajele mele sunt închipuiri, semne cu care încerc să scriu povestea despre noi. Sunt sigur că mai bine ar putea răspunde la această întrebare xxxx cartea pe care Galeria Posibilă, împreună cu întregul ei colectiv, a lansat-o de curând la Târgul de Carte Gaudeamus.

De unde vă luați inspirația pentru tablouri?

Mă amuză întrebarea. Mi-am amintit o poveste mai glumeață, dar sper să fie înțeleasă.

De mult, student într-o practică fiind, pe malul unui râu am întâlnit un băiețel cu un borcan în mâini, în care avea trei peștișori frumos colorați. „Cum îi cheamă?“, l-am întrebat. S-a uitat la mine cu ochii lui mari albaștri: „Nu-i cheamă nimeni, vin singuri“. Și s-a topit cu borcanul în brațe în umbra sălciilor de pe mal. Nu iau de nicăieri inspirația, vine singură.

Cât de mult s-a schimbat lumea azi, față de cea din copilăria dumneavoastră?

Dacă ar fi să mă gândesc că am pensia pe card, aș spune că mult, dar, dacă privesc în adâncul lucrurilor, gândul despre El, despre iubirea celui de lângă mine, despre frumoasa lume în care am fost adus să-mi petrec anii… atunci lumea nu s-a prea schimbat. Chiar dacă lucrurile tehniciste dau impresia că lumea s-a schimbat foarte mult, până la urmă, eu sunt în stare să îl privesc pe vecinul meu și să îl înțeleg așa cum se întâmpla și înainte. Lucrurile acestea sunt de mii de ani, nu se schimbă.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră Crăciunul, care sunt tradițiile pe care le păstrați în familie?

Ceasul când Dumnezeu a coborât printre noi ca om. De atunci suntem atât de aproape de El, trebuie doar să-I urmăm calea și, atunci, vom fi plini de bucuria Crăciunului.

Ce părere aveți despre globalizare?

Când o iei pe poarta cetății și după primul deal nu-ți mai vezi nici cetatea, nici orașul, ești un umblător prin lume. Dar, dacă tu te tot ridici și te înalți, conul tău de cunoștințe e întotdeauna mai mare, mai larg, cuprinzi mai mult din lume, însă totdeauna ești acolo, aparții de ceva. Asta înseamnă să fii viu în marea lume. Și eu cred că această lume de care ne speriem este o lume extraordinară pentru că ea are nevoie de câți mai mulți oameni care-și păstrează autenticitatea locului. Dacă eu ajung în Germania la un prieten, el vrea să vin ca român, ca transilvănean. Cu asta îl bucur pe el, îi aduc un parfum al locului meu. Şi el îmi dăruieşte un parfum al locului lui. Vom avea aceleaşi carduri, vom umbla cu aceleaşi automobile, dar asta este cu totul altceva. În clipa în care ne pierdem parfumul, vom fi nişte rătăcitori.

Ați făcut și cărți de gravură. Ce reprezintă ele?

Nu ne vom putea despărţi de bucuria de a face ceva cu mâna, chiar dacă vom ajunge să iubim „clapetele“ de la computer, tot ai senzaţia că mâna ta face ceva. Tot ai pofta de a face aceste cărţi de desene. Una a fost făcută într-un an, alta – într-un an şi jumătate, dar asta nu înseamnă că atât de mult am lucrat la ele. Când am avut răgazul acela de linişte dintre alte lucruri, mai desenam o pagină şi la sfârşit le-am pus într-o carte. Una singură are o tematică, în rest sunt ca un jurnal desenat.

Care este povestea din spatele tablourilor?

Nu cred în arta care descrie momente, în arta descriptivă a unor drame istorice. Şi cred că, şi atunci când discuţi mai concret într-o operă de artă, dacă nu cuprinzi şi acea poveste a spiritului uman, a dramei umane, degeaba o faci, pentru că devine o ilustraţie care cu timpul nu mai constituie interes.

Din ce în ce mai des lumea se întoarce la ce era vechi. Stilul retro învie…

Legat de tradiţie și de acel retro de care vorbeați, când am fost să-mi cumpăr un sendviş, am văzut că era împachetat într-un ziar. Mi-am dat seama că era o tipăritură igienică, nouă, dar care are pe ea un text de ziar. ,,Dar de ce e aşa?“, am întrebat. Mi s-a răspuns că e retro. Şi atunci mi-am dat seama că majoritatea dintre dumneavoastră aveţi alt retro decât al meu. Mi-am adus aminte că în 1959, în prima mea vacanţă, venind de la Timişoara cu trenul, am văzut ceva ce nu pricepeam. Când mergeam la grădiniţă, mama îmi punea ceva în cutiuţa de tablă. Puteau fi două felii de pâine puţin umezite şi înmuiate în zahăr tos şi puse una peste alta, dar erau învelite într-un şervet de pânză albă. Când eram la bunici la ţară şi ieşeam pe câmp, mătuşa întindea sub salcie un ştergar alb. Când mergeam în pădure să vedem cum au înflorit brânduşele (apropo de asta, nu-mi aduc aminte ca mama şi tata să fi zis „hai să facem o frigare“, ci spuneau „hai, că au înflorit teii“, „hai în pădure că s-au copt măceşele“ sau poate ploua şi erau ciuperci), mergeam să ne bucurăm unii de alţii şi de lumea din jur. Dar să revenim… Şi atunci, în tren, un ofiţer îşi desface servieta, scoate un ziar, îl pune pe genunchi, scoate o conservă, o taie cu briceagul, rupe pâinea, înmoaie în cutie şi mănâncă. Nu faptul că mânca din cutie mi s-a părut îngrozitor, ci că mânca pe ziar. Retro al meu este şervetul alb. Stau şi mă întreb, oare trebuie să ne întoarcem doar la retro acela de ziar sau trebuie să căutăm în istoria noastră momentele bune? Pentru că au existat lucruri extraordinare la care să ne raportăm.

Citește și:

Articol preluat din ediția de decembrie 2017 a revistei Femeia.
Autor: Luminița Tăbăran
Foto: arhiva personală

 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus