Ce ție nu-ți place altuia nu-i face

Ce ție nu-ți place altuia nu-i face – Supărat pentru că nu îl las să arunce pernele din pat pe podea, vine în fața mea cu pumnii tremurând de furie și dă în mine. O dată, de două ori. Apoi începe să plângă cu lacrimi mari, pline de nedreptatea pe care el simte că i se face. Știu toate teoriile – că limitele sunt sănătoase, că loviturile sunt felul lui de a procesa furia pe care o simte, că un răspuns agresiv din partea mea va naște și mai multă violență din partea lui.

Dar toate acestea nu mă opresc din a fi furioasă din cauza loviturilor primite sau din a mă gândi uneori, chiar și pentru o clipă trecătoare, că poate cei care trăiesc aplicând regula lui ochi pentru ochi și dinte pentru dinte știu ceva ce eu nu știu.

După ce mă lovește, vorbim despre personajele din cărțile pe care le citim împreună și îl întreb dacă vreunul dintre ele lovește când e supărat sau furios. Spășit, îmi spune „scuze, mami, scuze”. Mă gândesc la ceea ce încerc să îi insuflu lui Arik, la bunele maniere pe care le-am învățat de la bunica mea. Cum îi pot explica unui copil de doi ani și jumătate că ne comportăm cu cei din jur așa cum vrem să fim tratați? Că nu lovim dacă nu vrem să fim loviți, că nu țipăm dacă nu vrem să se țipe la noi, că oferim calm și blândețe atunci când vrem să fim înconjurați de liniște și iubire.

La 37 de ani, îmi pun încă întrebări naive. De ce facem rău în jurul nostru cu o mai mare ușurință decât facem bine? De ce lăsăm nepăsarea și răutatea gratuită să ne ghideze acțiunile în loc să cultivăm buna-cuviință, empatia și răbdarea în tot ceea ce facem și spunem?

În lumea în care îmi doresc să trăiesc alături de băiatul meu, regula de aur e regină. Dacă vrem să ni se mulțumească, mulțumim. Dacă dorim să fim susținuți, oferim ajutorul nostru. Dacă nu vrem să fim ridiculizați, răniți, tratați injust, nu facem aceste lucruri nici noi. Dacă ne dorim un oraș mai curat, nu aruncăm ambalaje sau chiștoace pe jos, strângem după cățelul nostru, respectăm natura și munca celorlalți. În această lume, guvernată de o etică a reciprocității, regula de aur nu poate funcționa fără capacitatea de a ierta, fără dorința de a discuta cu ceilalți, de a le înțelege problemele și frustrările și de a le accepta greșelile.

Când Arik mă lovește, când țipă sau azvârle jucăriile, doar pentru că nu reacționez cu aceeași monedă nu înseamnă că nu am observat, că nu m-a durut, că nu am vrut să țip sau să lovesc la rândul meu. În schimb, îi vorbesc încet, îi explic, îmi dau voie să plâng în fața lui ca să vadă că m-a rănit.

Indiferent cum sunt tratată de ceilalți, cred că e mai valoros să îmi păstrez atitudinea manierată și să îi tratez chiar și pe cei mai nepoliticoși cu bunătate și înțelegere. Mi-ar plăcea să știu că Arik va înțelege cu timpul că iubirea și respectul față de sine și față de cei din jur trec prin acest proces dificil de a te întreba dacă ceea ce faci alimentează un univers egoist și sărac sufletește sau dacă acțiunile tale generează înțelegere, blândețe și frumusețe oriunde mergi.

Citește și:

• Violența domestică, o problemă de viață și de moarte!
• Agresivitate VS violență
• Divorțul: Când separat nu e mai ușor, dar e mai bine

Articol preluat din ediția de martie 2019 a revistei Femeia.
Autor: Mona Silvia Timofte
Foto: pixabay.com