Esti aici
Femeia.ro > Din viață > Violenta domestica. De la povesti de groaza, la normalitate

Violenta domestica. De la povesti de groaza, la normalitate

Violenta domestica. De la povesti de groaza, la normalitate – Cum ajung multe dintre femei în relaţii toxice este o lungă discuţie şi cu nenumărate cauze. Nu, nu e vorba de ghinion şi viaţa poate deveni din nou liniştită chiar dacă ele au fost prinse de cea mai înfricoşătoare furtună.

Poveşti de groază în care există atât de multă suferinţă încât ţi-e greu să ţi-o imaginezi. Ascultându-le, te întrebi cum de poate încăpea atât amar într-un singur om, cum de nu e una cu pământul după atât de multă umilinţă şi cum de mai poate zâmbi şi visa la un viitor senin după chinurile îndurate. În viaţă există lumină şi întuneric, bun şi rău, dragoste şi ură. Nu poţi avea o viaţă fără suferinţă. În doze mici o experimentăm cu toţii şi ne e benefică, ne şlefuieşte sufletul şi ne învaţă fim mai buni prin antiteză. Dar există cazuri când oamenii fac rău, nu au control, nu vor să devină mai buni şi nici nu văd de ce ar face-o. În plasa lor cad multe victime, de cele mai multe ori femei, cum spuneam, din cauze diverse.

Ne referim la violenţa domestică, o violenţă care nu se rezumă la agresiunea fizică, abuzul emoţional este la fel de dureros şi infinit mai greu de dus, mai ales că este atât de pervers, încât victima este convinsă poartă o parte din vină. Încet, încet victima îşi pierde identitatea de sine şi ajunge aproape total în controlul abuzatorului. Din acest motiv, sunt puţine persoane care se pot smulge din acest mediu nociv, luându-şi viaţa în propriile mâini. Dar nimic nu e imposibil şi dovadă stau câteva poveşti ale unor femei care au cunoscut iadul, iar acum au ajuns pe cărările raiului.

De la roz la cel mai mare întuneric

La început totul pare desprins din basme. Dragostea pluteşte în aer şi primele semne ale abuzurilor nu se văd.

Stăpână pe viitorul ei

Are 35 de ani şi un băiat de 10 ani. E o femeie deşteaptă, prietenoasă şi veselă. Râde şi vorbeşte mult. E electrizantă şi tonică. Dar când ajungi să-i cunoşti povestea, în faţă ţi se creionează arhetipul femeii puternice, a păsării Phoenix, renăscută din propria-i cenuşă. Îţi dau lacrimiele, te cutremuri şi apoi vezi luminiţa de la capătul tunelului. Drumul nu e uşor, nici scurt, e aproape pieptiş şi fiecare pas e făcut cu mult efort, însă nimic nu o mai poate întoarce din drum. Amintirea acelei nopţi în care bătaia “iubitului“ a lăsat-o într-o baie de sânge îi dă forţa să meargă înainte, pentru că nimic nu poate fi mai greu decât închisoarea în care timp de 10 ani sufletul ei a fost prizonier.

Viața mea, încă din copilărie, nu a fost deloc ușoară. Nu o spun ca să mă laud, nici ca să mă plâng. Este realitatea. Și cred, cumva, că așa a fost dat să fie pentru că, dacă nu ar fi, nu s-ar mai povesti. Am avut multe încercări grele pe care a trebuit să le depășesc, însă cu siguranță una dintre cele mai grele a fost de fapt o bucată mare din viața mea, de aproape 10 ani, în care am fost implicată într-o relație abuzivă. Când spun abuzivă, mă refer la toate formele pe care le poate îmbrăca abuzul, culminând cu o violență fizică greu de explicat în cuvinte. Care se repeta uneori mai des de săptămânal. Am avut parte de sute de nopți în care, după ce eram lovită și umilită de față cu copilul meu, trebuia să pun capul pe pernă. Iar în mintea mea se nășteau tot felul de scenarii de răzbunare pe care nu le-am pus în practică datorită fiului meu, lumina ochilor mei.

Copilul meu mi-a dat putere și curaj, dar mai ales înțelepciune, pentru că am fost o mamă tânără, care a crezut sau a vrut să creadă prea mult în faptul că oamenii se pot schimba. Acum știu că sunt oameni, dacă pot fi numiți astfel, care indiferent cât de mult ai încerca să îi ajuți, să îi susții, să le oferi lumina ta, vor rămâne îngropați într-o noapte veșnică. Sunt oameni care nu se pot schimba, orice ai face. Când ești tânăr este greu să înțelegi și să accepți acest lucru, te crezi puternic și capabil, crezi că poți muta munții. Însă unii munți nu au nevoie să fie mutați.

Momentul în care am spus stop a fost unul intens planificat. Mai exact, timp de aproximativ 2 ani. Am încercat de mai multe ori să plec, dar de fiecare dată am ajuns să mă întorc. Pentru că simțeam că nu am sprijinul și susținerea necesare. Mi-am dat seama că nu trebuie să mă bazez pe nimeni și am sfârșit prin a mă baza numai și numai pe mine. Ceea ce fac și în prezent. Este o responsabilitate imensă de purtat pe umeri, mai ales când ești și mamă singură. Nu îmi place să mă prezint astfel, dar este un concept pe care l-a acceptat societatea.

Am plecat hotărâtă să nu mă mai întorc. Am știut că în acea zi de luni, la mijloc de lună iulie, în urmă cu patru ani și jumătate, trebuie să îmi iau înapoi viața. Care fusese blocată, timp de 10 ani, într-un punct mort. Nu sunt o fire spontană, încă lucrez la acest lucru, așa că a trebuit să prevăd și să mă pregătesc pentru toate situațiile posibile. Iar toate aceste pregătiri, spun pentru femeile care trec prin aceeași situație, mult mai multe decât își imaginează lumea, presupun bani. Atunci când reușești să ai banii tăi, devii stăpână pe viitorul tău. Pentru că vei putea să îți permiți orice, evident în limita posibilității financiare, începând de la haine și mâncare pentru copilul tău și terminând cu un avocat sau un serviciu de pază și protecție. Sunt doar niște exemple. Eu m-am mutat alături de tata și, deși eram conștientă că nu era cea mai bună alegere, era cea potrivită pentru momentul respectiv.

Nu mi-am imaginat niciodată că viitorul meu va fi atât de frumos cum este astăzi. Probabil pentru că nu credeam suficient în mine. Nu credeam că voi reuși să îmi recapăt viața și să ajung să trăiesc într-o zi câți alții într-un an. Pentru că o astfel de experiență te schimbă fundamental. Ajungi să prețuiești fiecare clipă și să te bucuri la maximum de tot ceea ce ai. Nu mi-a fost însă teamă că nu mă voi putea descurca financiar. Aveam un venit stabil și știam că sunt o fire econoamă. Deci îmi era mai mult decât suficient.

Acești patru ani de singurătate m-au învățat multe despre mine. M-au învățat că sunt mult mai capabilă decât bănuiam, că nu este un lucru rău să te bazezi doar pe tine pentru că poți face orice în această viață, atâta timp cât îți dorești suficient de tare. Credeam în aceste lucruri și înainte, dar viziunea mea a ajuns blocată și întunecată de ceea ce am trăit. Am regretat anii pe care i-am pierdut suferind și stând pe loc și am visat doar liniște. Pentru mine și pentru copilul meu. O liniște care presupune să te culci la ora la care dorești, să mănânci ceea ce vrei, să vorbești cu cine vrei și să faci ceea ce vrei. Liniștea aceasta o am acum și mă bucur din plin din ea, cu ajutorul lui Dumnezeu și a îngerilor săi păzitori, căci știu că mi-au fost alături în fiecare încercare.(Dana Adela M.)

Violenţă fără motiv

Ea inginer, el desenator tehnic. S-au văzut şi s-au plăcut. Foarte curând au legat o relaţie, iar un an mai târziu apărea pe lume un băieţel. Nimic nu anunţa norii negrii de la orizont. Dacă obiectele sparte şi tonul ridicat din anumite situaţii puteau fi justificate într-un fel sau altul, violenţa fizică a fost un semnal de alarmă. Şi totuşi viaţa de cuplu a continuat într-un carusel de emoţii absolut ameţitor. Crizele de nervi, jignirile şi ameninţările se alăturau violenţei fizice prezente tot mai des. Într-o zi ca multe altele, paharul s-a umplut şi Adina a spus stop. Grea decizie, dar părea singura. Calvarul încă nu s-a terminat, dar măcar lupta se dă pe un teren neutru şi e mai uşor de suportat.

Am plecat de la părinţi direct la cel care avea să-mi fie soţ. Am lăsat o viaţă fără griji şi protejată pentru ceea ce credeam că va fi iubirea vieţii mele. Primele lui gesturi la nervi le-am trecut cu vederea, mă gândeam că toată lumea se enervează. De fapt încercam să-i găsesc scuze, să nu văd realitatea. O negam. După căsătorie au început problemele, foarte des mă jignea şi orice făceam nu-i era pe plac. Luam acele critici ca pe ceva constructiv, ba chiar îmi spunea <lasă că fac eu din tine o femeie model!>.

Apoi au început violenţele fizice. Atunci a început să-mi fie frică. Pentru mine şi pentru copilul meu. Nu ţinea cont dacă este sau nu de faţă. Martor la violenţe, cel mic a început să ţipe, să spargă şi să arunce lucruri, însă în momentele de tensiune se speria şi ţipa îngrozitor. Îmi era greu să-l liniştesc. Violenţele apăreau din senin. Uneori îl simţeam cum caută un pretext. Orice cuvânt putea fi interpretat, motiv pentru un nou scandal. A doua zi îşi cerea scuze şi îmi spunea că mă iubeşte şi că-i pare foarte rău. Dacă încercam să aflu motivul, urma o lungă listă de reproşuri care se încheia cu <tu eşti de vină!>. Violenţa devenise aproape zilnică într-un fel sau altul. Pur şi simplu n-am mai suportat, am plecat la mama cu copilul şi am cerut divorţul.

Am avut noroc că am avut unde să plec, dar continuă să mă hărţuiască, să mă jignească şi să mă ameninţe că-mi ia copilul. În mine se dă o luptă foarte puternică. Ştiu că băiatul are nevoie de tată, dar în acelaşi timp sunt convinsă că nu este un model pentru el, ci dimpotrivă. Orice întâlnire cu el mă afectează, însă sper ca într-o zi să pot privi în urmă fără lacrimi în ochi.(Doina C.)

O copilărie furată şi căsnicie ratată

Crescută de bunici, cu dorul de mamă în suflet, Valeria a crezut totuşi în povestea cu Ileana şi Făt-Frumos. Avea 20 de ani, părul bălai şi lung când a apărut prinţul. Un băiat frumos şi manierat. S-a înfiripat o poveste de dragoste care a adus pe lume o prinţesă. Frumoasă ca ea şi deşteaptă ca el. Asta spunea tatăl de câte ori îşi privea copila. La început se amuza, era o glumiţă simpatică, dar a fost începutul. Din prinţesă devenise Cenuşăreasă şi pusă la colţ de vorbele soţului cât era ziua de lungă. Au urmat luni de certuri şi apoi a urmat un pumn. Pe Valeria violenţa fizică a trezit-o la realitate şi i-a arătat căsnicia roasă, care scârţâia din toate balamalele.

Pe mama a părăsit-o tata imediat după naştere, iar eu am fost crescută de bunici. N-am vrut să mi se întâmple şi mie asta şi ţinem cu dinţii de căsnicia mea, deşi simţeam deseori ghimpi în stomac când soţul meu mă jignea sau râdea de mine de faţă cu toată lumea. Pumnul pe care l-am primit a fost ca un duş rece, parcă am şi auzit vorbele bunicii bărbatul care-şi bate nevasta nu e om! Ducă-se!A doua zi am băgat divorţ, deşi Ani avea doar 5 luni.

Au urmat ani grei prin tribunal, cu plângeri penale şi procese. Fostul meu soţ poza în victimă, părea un tată grijuliu şi implicat. Dar avea doar un scop: să se răzbune pe mine! Pur şi simplu îi făcea plăcere să mă vadă suferind. Am început un proces terapeutic şi, pentru a înţelege mai bine ce mi se întâmplă, psihologul mi-a spus: <dar citeşte doamnă cartea Psihopatul de alături!>. Atunci am înţeles că există oameni care nu au conştiinţă morală, dar care sunt carismatici, fermecători şi seducători. Aşa era şi soţul meu.“ (Valeria S.)

Adela Szentes – Psihoterapeut, Asociaţia Anais

Formele de abuz îmbracă diverse atitudini şi manifestări în relațiile de cuplu. Cea mai răspândită și cunoscută este abuzul emoțional. Aceasta se manifestă printr-un limbaj neadecvat, jigniri, injurii, manipulări emoționale, distorsiuni ale adevărului, minciuni, cuvinte care discreditează. Hărțuire, urmărire, izolare, ridiculizare, înjosire, control (cum te îmbraci/cu cine te vezi) sunt aspecte care definesc abuzul emoţional. Se manifestă de la caz la caz, sunt multe relații în care cuvintele jignitoare și injuriile fac loc unui nou abuz, care poate fi fizic, economic, spiritual sau social. Abilitatea de a distorsiona realitatea și a o pune doar în lumina dorită de către agresor o face pe victimă de foarte multe ori să se îndoiască de propria capacitate de discernământ.

Infantilizarea relației, schimbarea de roluri, victimizarea excesivă de care dau dovadă agresorii arată un tipar de personalitate întâlnit adesea la aceștia. Mecanismele prin care aceștia reușesc să convingă de „buna funcționare“ a relației într-un mod agresiv pun amprenta considerabil asupra victimei și propriilor ei mecanisme de apărare și restructurare. Psihologia de specialitate ne vorbește despre cercul lunii de miere în care agresorul și victima sfârșesc de fiecare dată. El începe cu punctul culminant al „lunii de miere“, apoi perioada de platou, urmând tensiunea, accelerând conflictul propriu-zis, ulterior regretul, apoi împăcarea și revenind în punctul culminant al „lunii de miere“. Relația odată destabilizată, va trece de foarte multe ori prin aceste puncte cardinale. Într-o relație abuzivă, studiile spun că sunt minimum şapte astfel de cicluri.

Primii paşi pe care-i poţi face! 

1. Fii pregătită pentru situații de urgență;

2. Făţi un plan de evadare;

3. Acordă atenţie sporită propriei intimităţi;

4. Asigurăţi permanent siguranța pe calculator și internet, telefon, e-mail;

5. Trebuie să ai mereu la îndemână un telefon încărcat şi sună la 112 ori de câte ori te simţi în pericol;

6. După ce ai părăsit agresorul, e important să te protejezi în continuare.

De unde vine ajutorul

Primul lucru pe care trebuie sa îl cunoască orice femeie aflată în situație de abuz sunt drepturile legale, recomandă Adela Szentes.
Prima rețea de suport o reprezintă familia, prietenele şi colegii. Însă ştim că de multe ori victima nu are aceste persoane lângă ea pentru că a fost total izolată de către agresor, dar are la îndemnă rețelele de socializare și Internetul. Cel mai apropiat ONG, o instituție a statului, poliția, 112 o vor ajuta să înţeleagă ce demersuri legislative şi drepturi are. Foarte puţine victime ale violenţei domestice ştiu că se pot apăra de agresor prin solicitarea unui ordin de protecţie din partea autorităţilor.

Acest ordin de protecţie va împiedica accesul agresorului în domiciliul conjugal (chiar dacă este al lui) şi îl poate primi pe loc de la poliţistul care vine la solicitarea victimei.

Persoana aflată în această situaţie trebuie să-și întocmească un plan de plecare. Modalitățile și planurile de urgentă le puteți găsi pe paginile de Facebok Asociaţia Anais, Servicii Psihologice Adela Szentes.

După ce iese din acest ciclu abuziv, are nevoie de sprijin pentru a-și vindeca trauma. Este un demers de lungă durată, constant şi evolutiv. Este ca şi cum o persoană bolnavă face un tratament pentru însănătoşire. Terapia va ajuta victima să înţeleagă distorsiunile emoţionale, să recunoască tiparele de personalitate abuzivă, să observe de la distanţă următoarea relaţie în care va intra, să aibă o igienă emoţională constantă, să fie preocupată de propria creştere emoţională. Înțelegerea şi definirea normalităţii şi a funcţionării unei relaţii bazate pe respect reciproc sunt esențiale.

Aceste femei au nevoie de un proces psihoterapeutic de durată, individual, de grup, de accesarea grupurilor de suport speciale pentru femeile care au trecut prin asta şi de dezvoltare personală. 

O femeie trebuie să ştie că este responsabilă de propria sănătate emoţională şi fericire sufletească.

Citește și:

Articol preluat din ediția de noiembrie 2019 a revistei Femeia.
Autor: Luminița Tăbăran
Foto: pixabay.com

Comments

comments

Lasă un răspuns